Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Audierea

        Năstase Zanfir

Primul care se aşeză fu inculpatul. Fără permisiune. Cu voie de la sine. Tocmai el care, de obicei, era pus cu faţa la perete. În picioare. Cu mâinile răsucite la spate şi cătuşele prinse de ele. Neîndrăznind nici măcar să clipească ori să respire. Acum, cătuşele nu se mai vedeau. Mâinile i se mişcau libere. Se prezenta degajat. Se întinse în scaun, făcându-l să trosnească, şi ne privi cu un aer superior. Ca stând să chicotească pe seama noastră. Părea că situaţia îl amuza. Dar mai ales noi, figurile noastre, faptul că ne aflam aici. Am avut impresia că se pregătea să ne ia în băşcălie, să ne tragă înjurături de mamă şi să ne pună pe fugă.


Câteva minute mai târziu, apăru procurorul Silviu Angheliu. La ivirea sa, inculpatul nu schiţă niciun gest, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Rămase nemişcat pe scaun. Doar senzaţia de nonşalanţă pe care o degajă se întări mai mult. În schimb, ofiţerul şi subofiţerii luară poziţia drepţi şi salutară cu mâinile la caschete.


Procurorul nu-i luă în seamă. Nici pe el, nici pe ceilalţi. Îşi trăsese o morgă de plictiseală şi dezgust, de parcă ar fi înghiţit fiere. Nimic nu mi se înfăţişa normal. Totul îşi pierduse firescul. Parcă m-aş fi trezit într-o realitate întoarsă pe dos. O stranie tulburare mă încerca. Ori ăştia nu mai sunt în toate minţile – mi-am spus –, ori eu am înnebunit de-a binelea.


Procurorul Angheliu primi dosarul cauzei şi îl deschise cu două degete, schiţând o grimasă de silă, ca şi cum s-ar fi mânjit de scârnă. Era limpede ce chef avea de anchetă şi cât de multă încântare îi isca faptul de a purcede la ea. O făcu, totuşi. Silit. Împotriva întregii sale voinţe.


Pentru început, purcese la verificarea autodenunţului. Era el real? Autorul lui chiar săvârşise fapta cu care se lăuda? Sau o auzise, în detaliu, la penitenciar, de la cel cercetat şi condamnat în legătură cu ea, iar asumarea sa reprezenta numai o şicană la adresa anchetatorilor, un act de nebunie sau o dovadă de teribilism din partea lui? Apoi, trecu la investigaţia propriu-zisă.


Dar nu fu o anchetă ca cele pe care le cunoşteam. Ba nici măcar una mai deosebită ori ieşită din comun prin conţinutul şi metodele sale de cercetare. Ci se dezvălui a fi, nici mai mult, nici mai puţin, o anti-anchetă, dacă îmi este îngăduit să mă exprim astfel. Una care urmărea să dovedească faptul că inculpatul nu săvârşise infracţiunea, iar nu că o săvârşise. Sau care se străduia din răsputeri să menţină o soluţie deja dată cauzei, în ciuda faptului că, între timp, surveniseră elemente noi în economia sa, care schimbau radical datele problemei şi conduceau la altă concluzie, negând-o pe cea anterioară.
– Pe unde ai pătruns în clădire?
– Ce oră era?
– Ai folosit scara?
– Câte ţigle ai desprins din acoperiş?
– Era întuneric înăuntru?
– Ce ai sustras?
– Din ce loc?
– Pe unde ai ieşit?
– Cu cine te-ai întâlnit?
Inculpatul răspunse la fiecare întrebare. Cu lux de detalii. Menite a-i face relatarea credibilă.
Ceea ce pe ei îi făcu să înghită în sec nemulţumiţi. Detaliile se potriveau. Nu le convenea. Altceva aşteptau de la el. Să se încurce. Să calce pe lângă adevăr. Să le ofere dovada că minte. Pe care o doreau atât de mult şi o aşteptau ca pe o mântuire.


Nu îmi fu greu să înţeleg ce se petrecea. Iar ceea ce urmă îmi confirmă presupunerea. Cu ceva vreme în urmă, avusese loc o spargere la un restaurant din Catombe. Se anchetase fapta, însă nu se putuse identifica autorul sau autorii ei. Ca în atâtea alte dosare care îngroşau teancul celor ce purtau menţiunea „Autor necunoscut”, aşa-numitele „Aneuri” (A.N.-uri), spre ruşinea şi spaima celor ce le instrumentaseră, care se ve­deau suspectaţi de incompetenţă şi pasibili de sancţiuni, inclusiv cea a excluderii din funcţie. Pentru ca acest nou dosar să nu aibă aceeaşi soartă, locotenentul-major Silveşteanu, căruia i se încredinţase ancheta, convinsese – sub presiune sau prin promisiuni, nu se dezvăluia niciodată mijlocul uzitat – un inculpat, pe care tocmai îl cerceta într-o serie de alte fapte, să o ia asupra sa şi pe aceasta. Ce mai conta încă una pe lângă câte săvârşise? Pedepsele pentru ele se contopeau! Şi tot aceeaşi pedeapsă finală primea! În schimb, dacă se dovedea înţelegător şi băiat deştept şi era de acord, avea să se bucure de un tratament mai blând la anchetă! Şi, de ce nu, chiar în penitenciar!


Astfel se exprimau anchetatorii. Care, ca urmare a acestei tocmeli, nu numai că scăpau de un dosar incomod şi de nota proastă de a-l trece la „A.N.”, ci chiar se alegeau cu aprecieri din partea superiorilor pentru rezolvarea lui. Inculpatul se supusese. Căzuse la învoială. Însă, în penitenciar, povestise păţania. Iar printre cei care îl ascultaseră se găsea şi cel ce sta acum în faţa noastră. El ieşise la raport, ceruse să se autodenunţe şi declarase în scris că era autorul real al spargerii cu pricina. Ceea ce fusese de natură să provoace fierbere în sistemul anchetelor penale din Catombe.


Tocmai această fierbere se sileau ei să înăbuşe. Spre a evita scandalul pe care ea l-ar fi stârnit. Practic, nu mai era în cauză adevărul, ci propriile lor funduri. Asta apărau încercând să-l convingă pe inculpat să-şi retracteze susţinerile, să-şi retragă auto­denunţul şi să declare că nu spusese adevărul. Toată lumea ar fi ieşit basma curată. În alte împrejurări, l-ar fi zdrobit pe inculpat să-şi recunoască fapta. Acum, se rugau de el să o tăgăduiască. Îl scoseseră de mai multe ori la anchetă, la promisiunea lui că se va conforma dorinţei lor. Şi tot de atâtea ori îl duseseră înapoi în arest, fără niciun rezultat. Precum şoarecele cu pisica se jucase inculpatul cu ei. Iar şoarecele, în ciuda aşteptărilor, câştigase mereu. Încercau acum iarăşi. Amăgiţi de aceeaşi promisiune a lui. Şi sperând ca, de data aceasta, ea să se materializeze. Situaţia devenise de un hilar absolut. Nu mai amintea prin nimic de o urmărire penală. Se transformase într-un bâlci.
– Minţi!, strigă procurorul.
– Nici pomeneală, spuse inculpatul calm.
– Mă, nu tu ai făcut-o, se sili ofiţerul să rânjească.
– Ba chiar eu.
– Ai auzit-o de la vreunul, în puşcărie.
– Eu sunt făptuitorul.
– Te-am prins cu şopârla.
– Spun adevărul.
– Mai bine ai recunoaşte cinstit...
El însă se replie. Veni cu alte amănunte. Încă mai convingătoare.
Iar ei se văzură siliţi să înghită găluşca. Redeveniră mofluzi. Şi îşi frânseră mâinile de ciudă.
Spre marea lui satisfacţie. Pe care le-o picura ca pe un venin în sânge. Deşi sta jos, tolănit în scaun, îi privea de sus, ca din înaltul cerului. Chicotea. Degaja o trufie fără margini. Se puse chiar să-i dădăcească aidoma unui atotcunoscător pe nişte învăţăcei cu caş la gură. Nu mai constituia o anchetă. Se transformă într-o dispută. În care el era protagonistul. Le dădea lecţii. Îşi bătea joc de ei. Râdea cu gura până la urechi.


Încercarea nu le reuşi nici acum. De neclintit inculpatul. Şi atunci, neizbutind a-i dovedi că minte, se treziră acceptând că spunea adevărul. Deşi nici de asta nu păreau convinşi. Însă nu avură ce face. Se aflau într-o încurcătură a naibii de urâtă. Tot ce îşi doreau era numai să se smulgă din ea. Iar pentru aşa ceva se arătau dispuşi la orice. De aceea, schimbară tactica. Porniră de la ideea că inculpatul nu minţea şi că, într-adevăr, el săvârşise fapta. Renunţară la a mai încerca să probeze contrariul şi începură să se roage de el pentru a reveni asupra autodenunţului. Da, să se roage.


Recunoaşte că nu tu ai comis spargerea! Declară că ai auzit de la altul! Ce câştigi luând fapta asupra ta? Îţi produci mai mult rău. Tot la penitenciar te întorci. Dacă eşti băiat ascultător, o să te ajutăm. Îţi vom face mai uşoară viaţa în puşcărie. Vei avea pa­chete şi vorbitor când doreşti. Vom interveni pe lângă comisia de liberări condiţionate să te aibă în atenţie...


Mai ales locotenentul major Silveşteanu insista. Se dădea de ceasul morţii să-l convingă. Nu mai ştia cum să-i intre în voie. Avea şi motiv. Şi nu unul oarecare, ci unul cât se poate de serios. În primul rând, pielea sa era în joc. Profesia, cariera, viitorul lui. Însăşi soarta sa. El condusese ancheta. O bă­gase rău de tot pe mânecă locotenentul major Silveşteanu. Se găsea cufundat în rahat până la urechi. Deci, cel mai interesat să-l determine pe inculpat a se înclina. Îi dărui ţigări Kent! I le aprinse. Se învârti în jurul lui ocrotitor, surâzându-i prietenos. Îl luă pe după umeri. Îl mângâie pe creştet. Mai că nu se aplecă să-l sărute pe frunte. Dar, în acelaşi timp, simţeam cum îşi  înfrâna cu greu pornirea de a se repezi să-l strângă de gât. Parcă se scăpase pe el locotenentul-major Silveşteanu. Arăta răhăţit tot. Panica îl luase în stăpânire. Nu-şi mai dădea seama ce vorbeşte şi face.


– Ce vrei să mănânci astăzi?, se gudura pe lângă inculpat. Am să ordon bucătarului. Şi dorinţa îţi va fi împlinită. Ea este poruncă pentru mine. Doar ai văzut. Ieri, mi-ai cerut fasole cu ciolan. Şi nu ţi-am dat? Ia spune! Ţi-am dat sau nu ţi-am dat? Zi cu gura ta! Ca să audă şi domnul procuror că nu te-am minţit. Ei, ce vrei să mănânci? Cotlet? Sau altceva?


Dar inculpatul nu era prost. Şi nici tâmpit. Înţelegea că totul nu reprezenta decât o strategie menită a-l amăgi şi a-l convinge să cedeze şi că promisiunile lor nu valorau doi bani, urmând să se spulbere în vânt şi să nu mai dăinuiască nimic din ele de îndată ce va renunţa la a se mai ţine pe poziţie. Intrase într-un joc al naibii de periculos. Dacă voia să se salveze şi să scape cu viaţă, trebuia să-l joace până la capăt şi, mai ales, să triumfe. Numai astfel putea supravieţui. Odată ieşit din cercul lui, se va termina cu el. Imediat ce jocul s-ar fi încheiat, aceşti lupi cu miere în glas s-ar fi năpustit asupra lui şi l-ar fi sfârşit. Singura cale de a rămâne viu era să nu cedeze. Îşi înţelegea cât se poate de limpede situaţia. De aceea, ţinea cu ghea­rele şi cu dinţii de ea. Îi simţi încolţiţi. Le vedea disperarea din ochi. Îi fu clară postura. Se aflau la mâna lui. Îi freca precum voia. Iar asta îi producea o imensă satisfacţie. Vorbea cu emfază. Fuma afectat. Îi lua peste picior. Se distra copios pe seama lor. Iar bâlciul părea a nu se mai sfârşi...


În cele din urmă, procurorul nu mai suportă. Surâsul i se şterse de pe chip. Din glas îi pieri dulceaţa. Se întunecă precum cerul înaintea furtunii, trânti autodenunţul pe tăblia măsuţei şi îi aruncă ofiţerului o privire cruntă.


– Ia-ţi dosarul şi spală-te cu el pe cap!, zise ridicându-se. Este numai vina ta. Şi să nu mă mai deranjezi până nu-l convingi pe dobitocul ăsta să-şi retracteze declaraţia. Ai înţeles?, strigă smulgându-se din loc şi ieşind ca o furtună din încăpere.


Am profitat de moment. M-am ridicat şi eu. Şi m-am grăbit să-l urmez. Văzusem destul. Îmi ajungea. Era cazul să mă car de aici. Ceea ce am şi făcut. Iar ce am mai apucat să zăresc mai înainte ca uşa să se închidă în urma mea au fost numai imaginea de ins prăbuşit psihic a ofiţerului, figurile crunte ale subofiţerilor şi poza de clovn a inculpatului. Care nu se mai putea opri din râs.



Fragment din romanul
Himera Peregrinului,
în curs de apariţie

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul