Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Nichita

        Ion Vianu

În toamna lui 1952 dădeam admiterea la filologie clasică. Decizia îmi aparţinea, presupunea un anumit curaj. Un activist cultural îi şoptise tatălui meu, ca şi cum i-ar fi făcut un reproş lui: „trebuie să fii paseist pentru a te specializa azi în latină şi greacă”. Chiar eram paseist, şi eu, şi mulţi din cei care se încumetau la acest studiu riguros. Eram o grupă de studenţi mică şi cam stingheră: nu aveam cursuri comune cu celelalte secţii, cu excepţia liturghiei negre care dura două ore, miercurea, de la opt dimineaţa, în aula mare a Bibliotecii Centrale: Marxism-leninismul. Nu semăna cu un curs universitar, era o îndoctrinare făţişă, executată de o profesoară, o femeie pe care o asemănam cu marea curvă a apocalipsei. Ieşeam de acolo groggy, ca după box, simţind cum rezistenţa mea ideologică scădea, gata să cad peste bord, agăţându-mă disperat de parâmă, în oceanul arctic al bolşevismului. În mulţimea de feţe noi care se înghesuiau să intre în aulă nu putea să-ţi scape un anume tânăr. Un blond din cei mai blonzi, cu tenul prea palid, sugerând o sănătate şubredă. Ochii lui erau de un albastru stins. Atâta a fost la început pentru mine Nichita; un contact mai viu am început să avem la cursurile militare care ne luau o zi din săptămână. Am început să vorbim, am aflat de unde venea, ne-am legat. I-am putut mai bine urmări gesturile, cam leneşe, cam pisicoase. Aspectul nesănătos era numai prima impresie, ca şi cum şi-ar fi cruţat puterile arătându-se slab. Spunea că suferă de inimă, o afecţiune congenitală, pe cât se părea. În aceste împrejurări, privirea lui se însufleţea către durere. Dar ochii puteau să-i scapere dominator, devenind negri („albastrul este un negru” – Rimbaud). Spre deosebire de durere, exprimată cu o anumită complezenţă, privirea stăpânitoare de acvilă răspundea unui gând secret, poate unei victorii pe care o repurtase cu sine, poate unei ambiţii nespuse, căci Nichita era, altfel, un tip dulce, nimeni nu auzea de la el un sarcasm, o insolenţă.


Era mereu alături de o fată modestă, tăcută. Îi era iubită? Se purtau prea cuminţi. Mare ne-a fost mirarea să aflăm că erau căsătoriţi. Nu cred să mai fi fost alţi studenţi, în anul întâi, căsătoriţi! Situaţia le conferea un soi de prestigiu. Puţin câte puţin, identitatea lui se preciza, nu şi misterul, venind din amestecul de forţă şi slăbiciune pe care-l emana. Mai bine am putut să-l înţeleg când am aflat că scria versuri. Scria tot timpul, peste tot: în caietele de cursuri, pe bucăţele de hârtie, pe ziare şi batiste. N-ar trebui să spun scria; gândea versuri, fără întrerupere. Se juca cu cuvintele, cu limba. Le punea la jug câte două, le frământa, le potrivea, le sucea. Am mai fost în preajma altor poeţi, dar această formă de joacă cu limbajul numai la el am întâlni­t-o. Şi totuşi nu era obsesie, boală, era doar o joacă profundă îndărătul căreia se ascundea, abia, o mare ambiţie, căci nu cred să fi fost printre noi cineva să se îndoiască că avea să fie, că era poet, numai poet, mare poet.


La orele militare de miercuri se întâmpla să ne plictisim. Ca să ne treacă timpul, am reinventat, el, Matei Călinescu şi cu mine, ceea ce suprarealiştii numiseră cadavre exquis. Scriam, unul din noi, un început de frază; următorul o continua, al treilea o termina. Am făcut asta doi ani, în fiecare miercuri, la pregătirea militară. Apoi, eu am plecat la medicină (asta e altă poveste), ei au conti­nuat. Matei, cel mai ordonat dintre noi, a păstrat foile cu „cadavrul”. Într-o zi, au dispărut de pe birou, din camera lui, unde nu intrau decât oameni cunoscuţi şi apropiaţi. Nu au mai reapărut. Astfel s-a pierdut o operă extraordinară. Cine ştie, va ieşi la suprafaţă într-o zi. Poate că aparenta ei incoerenţă a trecut drept un cod secret, iar Or­ganele au încercat să le pătrundă misterul.


Armată erau şi „convocările”, stagiile care se defăşurau vara. Pentru noi au fost două, unul la Călăraşi, altul la Ineu, pe Crişul Repede. Acolo am împărtăşit multe. Spre deosebire de mine care eram buclucaş şi am petrecut zile la infir­merie, Nichita se ţinea bine. O amintire dăinuie, de la Ineu. În jumătatea de oră liberă după masa de prânz, am plecat la plimbare. Eram şase, inseparabili, Nichita, Matei, Călin Căliman, Adrian Nicolescu, Dan Huliera şi cu mine. Nu ştiu cum am făcut că, plimbându-ne primprejurul cazărmii, am nimerit în dreptul unui der­deluş ridicat de o mână omenească: era, de fapt, zidul poligonului de tir, care împiedica gloanţele să-şi continue traiectoria după ce îşi atingeau ţinta. Proiectilele, însă, ricoşau; cu direcţii imprevizibile, fluierând delirant, păstrându-şi multă energie ajungeau în spa­tele poligonului, tocmai unde găsisem noi cu cale să ne facem plimbarea de după-amiază. Ar fi trebuit să ne zvârlim pe burtă, să dăm alarma. Nichita însă, în fruntea micii noastre cete, a continuat să înainteze. Nu putea fi vorba să îi fie teamă. Trebuia să străbată zona, în toată lun­gimea ei. Mergea drept, cu pasul rigid, cu o mândrie tea­trală, sfidător. Docili, conştienţi că ne riscam viaţa, nu puteam să nu-l urmăm.


A fost o ruletă rusească. Am avut noroc, se poate spune. În împrejurarea asta s-a văzut că el era liderul. Dar şi marea lui mândrie: cum să se arunce Nichita pe burtă? Demnitatea, teatralitatea, ca două feţe ale aceleiaşi monezi, făceau casă bună la Nichita. 


Fiindcă veni vorba de Rusia, am aflat de la el că era pe jumătate rus, bunicii materni veniseră de peste Nistru, fugind de revoluţie. Nu mărturisea asta cu voce tare (a făcut-o mai târziu, când devenise mai puţin primejdios să te tragi din ruşi albi). Bunicul său Cereaciuchin, nobil şi general, se refugiase cu soţia şi fiica în România. De la ruşi Nichita moştenise aparenţa, fizionomia îi era neîndoielnic slavă; apoi, un tip special de vitalitate, rezistenţa la oboseală, la alcool; şi înclinarea către excese în genere, o supravitală nebunie, un temperament puternic. Dar intelectul nu-i era croit pe calapodul rusesc. Aici se vedea că provenea din altă cultură, aceea a „cuvintelor potrivite”: jocul înnebunitor cu limbajul era partea cea mai originală a creaturii poetice Nichita. Ca rus, ar fi privilegiat conţinuturile, sentimentele. El era însă, ca alţi artişti români, în primul rând omul semnelor.


Bine, firesc, se simţea doar în ţară. Oda­tă, mai târziu, l-am întâlnit pe stradă. – Am fost în Străinezia bătrâne, mi-a spus. Era dintre cei care, plecaţi, nu ştiau cum să se întoarcă mai repede acasă.


Ne-am văzut mai rar după ce am trecut la Medicină. Ne-am întâlnit, nu după multă vreme, la librăria „Sadoveanu”. – Bine ai făcut că ai plecat de la litere, a comentat. S-a aruncat într-un elogiu aprins al ştiinţelor exacte, el care avea să fie lăudătorul înalt al lui Ptolemeu. Apoi s-a oprit... a spus: – Un lucru mi-e greu să înţeleg, bătrâne. Cum ai putut renunţa să-ţi vezi numele în reviste literare? Nu publicase nimic, dar se pregătea de gloria literară cu trac, poate, dar fără şovăială.


Şi gloria a venit... nu foarte repede. Ca şi Matei, a fost corector, mic redactor la Gazeta Literară. Şi-a cucerit reputaţia metru cu metru. Îl vedeam din timp în timp, dar ne ştiam aproape. Găsesc o dedicaţie pe un exemplar din În dulcele stil clasic: „Fratelui, Ion, cu un suflet etern, Nichita, 1970”. Apoi, a telefonat odată, aşa... – Nu te întreb ce mai faci, a spus, că ştiu: eşti complet nebun. Am înţeles prea bine ce voia să spună: ajunsesem amândoi la mijlocul vie­ţii, iar la mijlocul vieţii eşti, obligatoriu, „complet nebun”.


Latura lui dionisiacă se exprima din ce în ce mai puternic. De mai multe ori ne-am întâlnit în restaurante sau prin „familii” (cum ar fi zis M.I. Caragiale). Acum avea o curte de poeţi şi poete, de tineri care-l adorau fanatic. De obicei, prefera votca aceea cu un fir de iarba bourului; într-o seară, la un acolit, s-au băut cantităţi enorme de şampanie, până la epuizarea stocului din frigidere; s-a adus din vecini; apoi s-a băut şampania caldă adusă de nu ştiu unde. (Iar ieşea la iveală latura rusească, excesivă, dionisiacă, erau şi câteva femei nobile sau pierdute, ca în romanele lui Dostoievski.) Unul din băieţi, un pictor care îşi începea cariera, ciupea corzile, într-un crescendo din ce în ce mai violent, în timp ce noi ceilalţi băteam frenetic din palme. La urmă, dădea cu ghitara de pământ, o făcea praf. – Îi cumpără Nichita alta, şoptea un compars.


...Într-o seară am întârziat prin cârciumi (o bandă întreagă, din care mi-l amintesc doar pe Fănuş, enorm, impresionant, de o beţie densă); venea ora închiderii, eram daţi afară, migrând în alte  localuri, care, la rândul lor, se închideau. Chefliii abandonau pe rând turneul fabulos. Singur eroul Nichita părea în formă deplină. La urmă am rămas singuri. Când n-am mai avut unde să bem, mi-a propus să mergem acasă la el, în Drumul Taberei. Se făcuse două, a trezit-o din somn pe femeia care era iubita lui pe atunci, o fiinţă plină de personalitate şi de far­mec. Părea tare şi întreagă, totuşi nu a opus nici o rezistenţă la imperativul formulat cu o mare dulceaţă: Nichita i-a poruncit, să ci­tească, să citească din versurile lui. S-a executat, nu nu­mai fără rezistenţă, ci cu cea mai mare bunăvoinţă. Recitalul improvizat, uluitor, a durat ore întregi; eram înecat într-un ocean de poezie; abia către ora şapte dimineaţa am chemat un taxi, am ajuns acasă şi m-am culcat trimiţând vorbă la slujbă că eram bolnav. Peste trei zile s-a întâlnit cu Matei, căruia i-a spus, cu umorul lui tandru şi cinic: – I-am distrus lui Ion sensibilitatea poetică pentru cel puţin zece ani.


...Am plecat din ţară ca un paria, conştient că aş fi compromis pe cei cu care aş fi venit în contact, nu ne-am luat adio. Şase ani mai târziu, în preajma Crăciunului, eram cu Matei într-un restaurant (iar!) din Paris. – A murit Nichita, mi-a spus... o emoţie a trecut între noi. Împlinise cincizeci de ani, a adăugat. Mă sileam să tac. Am gândit: Nichita a trăit mult mai mult, nu numai o jumătate de veac. Doar existenţele obişnuite trăiesc cincizeci de ani în cincizeci de ani. Frenezia lui dionisiacă, fluviul puternic al poeziei a supraîncărcat timpul lui, a trăit două sute! 


...Am descoperit de curând în Arhivele Securităţii că un tip abject, un turnător de profesie l-a tras, în 1977, anul emigrării mele, de limbă: ce gândea el despre mine. Nu numai că a refuzat provocarea, mi-a luat apărarea cu patos. Era un gentleman afectuos şi genial.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul