Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Criza lecturii, lectura crizei

        

(Anchetă realizată de Adrian Costache)


Există fără indoială o criza a lecturii. În criză se află mai ales literatura de ficţiune în şcoală. Şi nu atât fiindcă elevul de azi are în genere probleme cu lectura,  ci şi fiindcă şcoala  pare a fi făcut din realitatea convenţiilor ficţiunii un obstacol. Am adresat unui număr de profesori care predau în şcoli din grupul „Colegiilor centenare” câteva întrebări pe această temă, încercând o radiografie a fenomenului.


1. Se vorbeşte frecvent despre criza lecturii în şcoală. Există realmente o criză şi care sunt cauzele ei? Cum stau lucrurile în colegiul dv.?
2. Există voci care spun că şcoala a cedat foarte mult din atribuţiile ei, că se înscrie tot mai mult într-o „pedagogie a superficialităţii”. Cum comentaţi acest lucru ?
3.Cum ar putea contribui evaluarea elevilor la creşterea interesului lor pentru lectură?
4. Şi totuşi există elevi care citesc. Ce tip de lectură preferă ei?
5. Care sunt posibilele soluţii pentru a stimula interesul pentru lectură al  elevilor?


Prof. ANCA ROMAN,
Colegiul Naţional „Gh. Lazăr”, Bucureşti:


1. Există într-adevăr o criză generală a lecturii care nu e decât vârful aisbergului pentru criza gândirii în societatea contemporană: generaţiile „reformate educaţional” de după 1990 s-au dezobişnuit de efortul de a fora după adevăr în paginile cărţilor şi ale revistelor. Au preferat moliciunea de gândire şi re­ţetele, clişeele pe care le-au oferit cu atâta generozitate televiziunile.
2. Şcoala românească nu a reuşit să-şi gă­sească drumul. Este limpede că toate reformele de după căderea comunismului au fost străine de orice intenţie culturală. Poate şi pentru că s-a promovat un anumit tip de gândire, specializarea în detrimentul culturii generale, pentru care există ...Google – dar nici „specializarea” nu se face cum trebuie.
3. Evaluarea este ultima pe listă. Mai întâi vin: viziunea de ansamblu asupra produsului şcolar, schimbarea programelor curriculare, eficientizarea predării-învăţării, stabilirea clară a normelor didactice şi a atribuţiilor profesorului. Dacă e vorba numai de a pune note pe lectură, evaluarea poate contribui la ameliorarea interesului pentru lectură aşa cum contribuie un plasture la ameliorarea unei răni letale.
4. În mod clar le place mai mult proza contemporană. Nu prea sunt cititori de poezie, din păcate. Pe listele lor de lectură, la care contribui uneori şi eu, se află, amestecaţi în mod delicios, J. Scott Fitzgerald, Amélie Nothomb, Kobo Abe, Radu Petrescu, George Orwell, Vladimir Nabokov, E. A. Poe, Mircea Cărtărescu etc.
5. Soluţii ar putea fi cercurile de lectură, activităţi extracurriculare diverse precum „târgurile de lectură” organizate în şcoală, concursuri, participarea la lecturile publice ale scriitorilor români etc. Ar mai fi de discutat şi obişnuinţele din familie. Mulţi părinţi se plâng că nu mai citesc copiii lor. Dar ei citesc? Ce anume? Dincolo de aceste metode de a atrage tinerii către carte, experienţa lecturii este una individuală. În ultimă instanţă este vorba de individul particular care alege sau nu să citească..


Prof. MIRELA MUREŞAN,
Colegiul Naţional „Moise Nicoară”, Arad:


1. Da, există o criză a lecturii, dar ea depinde de la şcoală la şcoală. În ceea ce priveşte colegiul nostru, nu aş putea spune că există o asemenea criză. Elevii manifestă un interes real faţă de multe domenii ale cu­noaşterii, inclusiv cel al literaturii. Numeroa­sele proiecte transdisciplinare, desfăşurate în ultimii ani în colegiul nostru, au dovedit faptul că există un real apetit pentru lectură. Aş putea spune că elevii citesc literatură (de toate felurile), dar nu pentru că trebuie la examenul de bacalaureat, ci pentru că au nevoie de a se cunoaşte pe ei şi a cunoaşte lumea în care trăiesc.
2. Şcoala românească a pierdut pozţia de lider. Şcoala nu mai oferă de mult modele şi cu atât mai puţin le mai poate impune. O discuţie serioasă despre criza lecturii în şcoala românească de azi nu cred că se poate situa în afara unei dezbateri, la fel de serioase, despre atitudinea faţă de cunoaştere, în general. Dacă această nevoie de cunoaştere nu e validată de către societate, dacă vechea zicală „cine are carte, are parte” nu mai e valabilă azi, într-o Românie aflată într-o profundă derută axiologică, e normal ca nici cel care „citeşte” sa nu mai fie apreciat.
3. Evident printr-o mai mare rigoare şi corectitudine, dar mai ales prin regândirea obiectivelor de evaluare, în funcţie de curriculum şi respectiv de întregul ideal educaţional. Dar atâta timp cât politicile educaţionale de la noi nu vor sancţiona incultura, impostura şi pseudovaloarea, acest lucru este inutil. Atâta timp cât individul „care citeşte” va fi surclasat de cel „care se descurcă”, nu vom avea nicio şansă să convingem elevii să citească. La proba scrisă la Limba şi literatura română de la bacalaureat, constatăm, cu stupoare şi revoltă că literatura poate lipsi! Adică, dacă un elev rezolvă bine primele două tipuri de subiecte, acumulează 70 de puncte; poate lua nota şapte.
4. Din experienţa mea didactică de până acum, dacă ar fi să ne raportăm la elevii care într-adevăr citesc, nu am observat vreo preferinţă anume pentru literatura contemporană în detrimentul textelor „clasice”.


 Prof. VICTOR LIŞMAN.
Colegiul Naţional Sf. Sava, Bucureşti:


1.  Se manifestă şi la noi această criză. Elevii nu prea citesc. Lectura pare să nu cons­tituie una dintre activităţile „opuse” şcolii, „serviciului”, nu are o componentă „atractivă”. Cred ca anticipez astfel şi răspunsul la altă  întrebare, spunând şi eu că e vorba de o nouă „forma mentis”. Lectura nu mai ajută (astăzi) la socializare, lectura te înstrăinează.
2. Nu cred că şcoala a reprezentat vreodată un stimulent pentru lectură. Nu mă refer aici la lectura obligatorie. As­tăzi, ca şi în trecut, interesul pentru lectură ţi-l trezeşte vreun profesor mai carismatic (de română), vreun prieten sau coleg, vreo prietenă, de care poate eşti îndrăgostit. Lectura obligatorie este greu digerabilă, pentru că e... obligatorie, pentru că e recomandată de şcoală. Îmi amintesc că am început să citesc pe la 14–15 ani. Eram prin clasa a VII-a sau a VIII-a şi o colegă mai în­drăzneaţă l-a întrebat pe profesorul de română care este personajul său preferat; fără să stea pe gânduri, cu o intuiţie pedagogică deosebită, a răspuns: Rhett Butler. Aşa am citit „Pe aripile vântului”. „Răul” fusese făcut: des­coperisem universul fascinant al cărţilor. Lucrurile mi se par destul de clare: eficienţa este cuvântul de ordine al timpurilor noastre. Aceasta se traduce în domeniul nostru de activitate printr-o contradicţie pe care programele o eludează: sistemul de învăţământ contrazice principiile pedagogiei. În liceu, elevul trebuie să acumuleze o serie de competenţe, care să-l ajute să treacă cu succes de examenul de bacalaureat. Aşa înţeleg eu „pedagogia superficialităţii” – o pedagogie a eficienţei.
2. Bibliografia obligatorie este, de bine, de rău, parcursă. „Am inventat” chiar un tip de test care să verifice lectura obligatorie: îna­in­tea abordării unui text elevii sunt supuşi unui test „fulger”  cu întrebări care se referă la conţinutul textului (nuvelă, roman). Efi­cienţa este de vreo 75%, ceea ce pentru mine e un procent bun. Ar fi o naivitate să cred că toţi elevii au citit aprofundat. Am „inventat” şi un sistem de a-i determina să citească cărţi din afara programei. Atunci când elevul nu şi-a făcut tema, pentru a nu primi o notă proastă, este pus să citească o carte, într-un interval de timp; verificarea lecturii se face prin întrebări şi prin exprimarea opiniei cititorului.
3–4. Cei mai mulţi citesc „Harry Potter” şi „Stăpânul inelelor”. Din păcate, unii dintre cititorii acestor cărţi ajung să le considere opere literare de căpătâi. În rest citesc de toate. Mai mult literatură universală decât română. Mi s-a cerut, în particular, să recomand nişte cărţi. Am făcut, zic eu, recomandări echilibrate, dar niciun elev n-a venit apoi să-mi spună: ştiţi, am citit cartea, mi-a plăcut, nu mi-a plăcut etc. Am fost întrebat, de multe ori, în clasă, la profilul real, de ce nu studiem literatură universală. Într-un an le-am dat spre lectură un roman de Balzac, înainte de a aborda „Enigma Otiliei”. Când a venit ora să discutăm romanul recomandat, am vorbit de unul singur. La o clasă de uman, la literatură universală, am stabilit o listă de cărţi la propunerea elevilor. Când a venit sorocul discutării primei cărţi selectate, doar elevul care făcuse propunerea o citise... Aşadar, cred că este vorba de o schimbare de mentalitate,  de comportament, o formă de evoluţie (!). Un prieten îmi spunea că tot ceea ce a inventat omul vine întru întâmpinarea comodităţii (lenei) sale.


Prof. CARMEN CRISTINA ŞERBĂNESCU,
Şcoala Superioară Comercială Nicolae Kretzulescu, Bucureşti


1. Da, există o criză a lecturii în şcoală (şi nu numai în şcoală). De când modalităţile de petrecere a timpului liber s-au diversificat în­tr-un mod exponenţial, lectura a devenit doar una dintre numeroasele „oferte” şi, din păcate, pentru destui adolescenţi, nu cea mai ispititoare. Desigur, există şi elevi care citesc din pasiune.
2. Într-o societate a contradicţiilor, unde, pe lângă principiile normale de viaţă, sunt promovate non-valorile sau atitudinile dupli­ci­tare, şcolii îi vine din ce în ce mai greu să creeze în mintea elevului o viziune corectă şi principială asupra rea­lităţii.
3. În funcţie de personalitatea elevului şi stilul profesorului, evaluarea a pendulat de-a lungul timpului între două abordări opuse: punitiv-corecţională şi apreciativ-motivaţională. Pentru că ne dorim însă să deşteptăm în adolescenţi, plăcerea lecturii, prima variantă nu este tocmai cea potrivită.
4. Pornind de la bibliografia obligatorie, mulţi adolescenţi descoperă că au afinităţi pentru stilul unui anumit scriitor sau pentru un domeniu anume. Astfel, cercul restrâns al lecturii obligatorii se lărgeşte şi ca urmare a recomandărilor profesorilor sau a discuţiilor informale. Mulţi sunt atraşi de cărţile care au inspirat filme de succes.
5. Curiozitatea adolescentină este o trăsătură care nu va dispărea niciodată. De această însuşire trebuie să profităm. Orice carte poate fi prezentată elevilor într-o manieră care să le trezească interesul: un citat, un aforism, un schimb spumos de replici, o experienţă inedită de viaţă. Pe de altă parte, trebuie să profităm de orice legături ale literaturii cu teatrul, cine­matografia, muzica, pictura, prezentate, desigur, la un nivel accesibil şi atractiv.


Prof. DUMINTRIŢA STOICA,
Colegiul Naţional Gh. Lazăr, Bucureşti


1. Probabil că e vorba de o criză în general, dacă ne gândim la criza evidentă a culturii umaniste, dar, în ce mă priveşte, n-am observat un comportament al elevilor sensibil diferit de la actuala serie de clase la cele pe care le-am avut în urmă cu 20 de ani, spre exemplu.
2. De acord cu aceste voci, iar prima cauză este tocmai marginalizarea culturii umaniste, fundamentală în formarea intelectuală şi morală a insului, indiferent de traseul profesional pentru care va opta. Documentele instituţiilor care administrează şcoala vorbesc insistent despre legătura dintre şcoală şi viaţă, adesea într-o formă obtuză, de felul: ceea ce învă­ţăm acum, la ora de română sau de latină, ne va folosi mâine, obligatoriu, la urcatul în tramvai.
3. În măsura în care examenele vor obliga în vreun fel, la lectură, sigur că şi evaluarea ar putea juca un rol. Dar suntem departe de aşa ceva. Am propus în urmă cu ceva timp ca bacalaureatul să presupună o examinare plecând doar de la un text la prima vedere, dar propunerea n-a avut niciun ecou în rândul colegilor care ar fi putut lua decizii în acest sens. 
4. Nu cred că există un singur tip de cititor printre elevii care citesc. Destul de mulţi, mai ales băieţi, citesc literatură de consum, SF sau Fantasy, alţii literatură de bună calitate, străi­nă, în mare parte, din colecţiile consacrate ale unor edituri, iar alţi câţiva literatură clasică. Un chestionar aplicat recent la o clasă a XII-a de filologie a pus în evidenţă o selecţie foarte relaxată a valorilor: Rebreanu alături de Mihail Drumeş, Shakespeare alături de Coelho, Dostoieski, de Alexandre Dumas. Distincţia dintre cultura înaltă şi cultură populară operează în medie, în cazul celor mai mulţi dintre elevi, mai mult intuitiv decât teoretic. La întrebarea Care crezi că sunt cele mai importante 10 opere europene, Faust al lui Goethe obţine un vot ca şi Trilogia Millenium, iar Hamlet două, ca Harry Potter.
5. Cartea trebuie să meargă într-o formă sau alta către elev, oricât ar fi de greu să pui de acord caracterul ei elitist, până la urmă, cu tendinţa către divertisment facil al vremii. Sigur că profesorul ar putea fi de folos, dar apostolatul nu cred că a avut vreodată efecte majore, pe termen lung.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul