Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

„Creştinismul cosmic” al lui Mircea Eliade

        Ioan Holban

Pentru Mircea Handoca, viaţa şi opera lui Mircea Eliade au reprezentat preocuparea de-o viaţă, explorarea universului ştiinţific şi literar al celui mai important istoric al religiilor fiind structurată pe două dimensiuni esenţiale: Mircea Handoca e, mai întîi, editorul operei pe care o adună sub titlul generic Dosarul Eliade, I-VIII (1998-2003), apoi, Mircea Handoca este şi cel mai harnic exeget al lui Mircea Eliade, despre care scrie şi publică neîncetat, de treizeci de ani încoace: Cîteva ipostaze ale unei personalităţi proteice (1992), Pe urmele lui Mircea Eliade (1996), Pro Mircea Eliade (2000), Viaţa lui Mircea Eliade (2000), Eliade şi Noica (2002) şi, acum, în urmă, Fost-a Eliade necredincios? reprezintă contribuţii esenţiale la cunoaşterea vieţii şi operei autorului lui Maitreyi. Acestora li se adaugă şi o vastă Biobibliografie, în trei volume masive, tipărite între 1997 şi 1999. Practic, activitatea lui Mircea Handoca s-a identificat cu pasiunea sa pentru Mircea Eliade, astfel încît criticul Florin Mihăilescu, de pildă, observa faptul că exegetul „s-a lăsat treptat, irevocabil şi complet acaparat de pasiunea lui eliadescă, ajungînd la ora de faţă să fie aproape omologat drept cel mai complet cunoscător al vieţii maestrului său şi cel mai solicitat editor al operei acestuia, adeseori rămasă doar în manuscris, mai ales că are privilegiul de a dispune de arhiva din ţară a savantului”.


Există o împrejurare care, probabil, a declanşat această pasiune şi din care s-au ivit, deopotrivă, editorul şi exegetul: în 1985, Mircea Handoca îl cunoaşte, la Paris, pe Eli­ade şi, după acest moment, savantul i-a trimis peste şaizeci de scrisori, constituind, în timp, un corpus important de inedite, furnizînd exegetului datele unui portret interior, pivotul întregii cercetări a lui Mircea Han­doca, pe care îl regăsim, iată, şi în ultimul volum, Fost-a Eliade necredincios? (Editura TipoMoldova, 2011). Materia masivei cărţi valorifică doar o parte din cele peste cinci sute de texte care „au rămas îngropate – cum ne avertizează cercetătorul – în periodicele vremii, nefiind cunoscute nu numai marelui public, ci şi specialişti lor”. De altfel, Mircea Handoca a pledat mereu pentru tipărirea neîntîrziată a eseurilor lui Mircea Eliade, apărute în Cuvîntul, Vremea şi în alte publicaţii; sub titlul Colaborarea lui Eliade la „Cuvîntul”, Mircea Handoca lămureşte, fie şi parţial, în ultima sa carte, detaliile colaborării savantului cu publicaţia bucureşteană, trecută, ani în şir, la „fondul secret” al bibliotecilor publice. Un segment important din Fost-a Eliade necredincios? îl reprezintă publicarea şi comentarea vastului epistolariu al lui Eliade; „legăturile epistolare” cu Mac L. Ricketts, dar şi propria arhivă constituie „izvoarele” ineditelor din ultima carte. Tot acum, Mircea Handoca analizează alte manuscrise inedite: o piesă de teatru şi două fragmente de roman, Aventură spirituală – o dramă inedită a lui Mircea Eliade, Mircea Eliade inedit. Romanul adolescentului miop, Dragostele de astă vară, M. Eliade şi manuscrisul Viaţa nouă, Viaţa nouă sînt capitolele din ultimul volum, care fixează atît documentele, cît şi valoarea lor literară. În sfîrşit, cele peste patru mii de pagini ale Jurnalului inedit, „revelaţia ineditelor”, au parte de un scurt, dar incitant comentariu, intitulat O nouă lectură a „Jurnalului inedit”.


Întrebarea-provocare de pe coperta vo­lumului publicat acum de Mircea Handoca primeşte un răspuns corect în analiza exegetului; Mircea Eliade nu e un ortodox practicant, scrierile sale şi, mai ales, mărturiile şi scrisorile invocate de cercetător cristalizînd o viziune personală asupra creştinismului: „Înainte de toate suntem înclinaţi, firesc – scrie Eliade profesorului Vittorio Macchioro, la 15 martie 1931 –, către un «creştinism cosmic», ca să spun aşa. Simţim că totul pe lume stă sub vraja iubirii pentru Domnul nostru, că porumbeii pot fi botezaţi, iar copiii sunt fraţii noştri”. Acestui creştinism cosmic, pe care savantul îl identifică la poporul român, Eliade îi adaugă ceea ce el însuşi numea, într-o scrisoare către acelaşi, „predispoziţia mea religioasă”. Eliade crede, mai degrabă, că „biserica e în sufletul omului”; nu e, fireşte, un eretic, un alt Meister Eckhart, dar legăturile sale cu Biserica sînt firave, cînd nu lipsesc de tot, observă Mircea Handoca: „În duminicile adolescenţei nu mergea la biserică, ci la Băneasa, unde împreună cu colegii colecţiona tritoni, insecte şi brotăcei”, scrie Mircea Handoca; apoi, „în India fusese cît pe ce să renunţe la ortodoxism şi să se însoare cu o indiancă”, notează Vittorio Macchioro, comentînd o scrisoare primită de la savant; în sfîrşit, are, mai degrabă, legături strînse cu filozoful iezuit Teilhard de Chardin, pledează pentru unificarea celor două Biserici creştine, ortodoxă şi catolică, pentru ca, într-o epistolă către Vintilă Horia, din 3 ianuarie 1953, să insiste asupra întoarcerii ortodoxiei noastre spre Roma şi Muntele Athos: „Trebuie să rupem definitiv cu ceea ce n-am fost niciodată: cu lumea slavo-eurasică. «Ortodo­xia» rusească n-a fost niciodată a noastră. Nu Kievul ne-a orientat, ci Bizanţul şi Muntele Athos. Iar Bizanţul era Roma (cea adevărată), iar Muntele Athos îşi trăia rădăcinile din spiritualitatea ierusalimistă. Deci ambele tradiţii erau bune, Roma şi Ieru­salimul: nu a treia Romă, Moscova”.


Sînt, însă, şi două argumente, chiar dacă firave, pentru un răspuns explicit negativ la întrebarea de pe coperta volumului lui Mircea Handoca; în comentariul Pe marginea unui îndreptar spiritual, exegetul notează faptul că „există o carte de care nu s-a despărţit, probabil, niciodată: De imitatione Christi”, îndreptar religios atribuit lui Thomas a Kempis, pentru ca, în Încercarea labirintului, Eliade însuşi să facă această mărturisire revelatoare: „Desigur, există mai multe lecturi ale Bibliei. Este cea a creştinului, a credinciosului sau, mai degrabă, a aceluia care îşi aminteşte că trebuie să fie credincios şi creştin, zi de zi este uitat acest lucru. Este apoi lectura pe care o face istoricul. Şi o a treia: aceea care recunoaşte în această carte un foarte mare şi foarte frumos model de scriere”; cum se vede, Mircea Eliade nu a fost un „credincios”, în sensul respectării îndatoririlor pe care le are un ortodox practicant, dar nici un „necredincios”, în sensul pe care îl dau termenului fundamentaliştii de toate orientările. Fost-a Eliade necredincios? este o carte importantă, fie şi numai din simplul motiv de a păstra viu interesul specialiştilor şi al marelui public pentru opera lui Mircea Eliade.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul