Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Noua proză românească şi literatura de consum

        Radu Voinescu

„În fine, după un timp atât de îndelungat de stagnare într-un estetism păgubitor, inactual (...), proza noastră, romanul dau semne îmbucurătoare că lucrurile se schimbă (...) Am în vedere cel puţin o parte din producţia editorială de profil a ultimilor vreo trei ani”


Între comentariile critice stârnite de apariţia, pe la începutul anului 1980, a romanului lui Marin Preda Cel mai iubit dintre pământeni s-a strecurat şi reproşul că autorul lucrase – mai ales în volumul al treilea, acolo unde intervine episodul aruncării soţului lui Suzy Culala din cabina telefericului –, după o reţetă aparţinând romanului de senzaţie. Îmi amintesc însă de o intervenţie în „Luceafărul”, a lui Mihai Ungheanu, cred, care apăra această opţiune a ro­man­cierului spunând, nici mai mult nici mai puţin, că nu numai că nu este o greşeală la mijloc, dar ar fi bine dacă prozatorii noştri nu s-ar feri de aceste scheme, pentru că ele sunt cele care fac forţa unei literaturi.


Afirmaţia aceasta a contrariat pe mai toată lumea, nu numai pentru că acela care o profesa era un critic asociat protocronismului, nu prea bine văzut de partea mai liberală a literaţilor, dar şi pentru că ea părea cu totul inacceptabilă din perspectiva estetismului care domina mentalitatea scriitoricească de atunci. Doar că ideea lui Ungheanu era atât de liberală, încât suna straniu până şi pentru avangarda criticii şi a autorilor de proză. Mărturisesc faptul că, de-a lungul ultimilor douăzeci de ani, eu însumi am susţinut această idee în articole critice, în cronici, în răspunsuri la anchete literare pe tema evoluţiei prozei româneşti, asta după ce scrisesem deja o carte de povestiri în care asimilasem cum am putut mai bine aceste reţete. O făceam însă nu pentru că mi-o însuşisem neapărat de la cel care a emis-o – dimpotrivă, tânărul care eram nu a rezonat deloc la o asemenea „curiozitate” –, ci pentru că, analizând punctele slabe ale prozei noastre, în momentul în care am început să mă ocup cu practica literaturii, am realizat că aici se găseşte unul dintre ele, poate cel mai nevralgic.


În fine, după un timp atât de îndelungat de stagnare într-un estetism păgubitor, inactual (dacă va fi fost vreodată actual cu adevărat), proza noastră, romanul dau semne îmbucurătoare că lucrurile se schimbă (consecinţele depline se vor vedea mai târziu, peste încă un număr de ani) Am în vedere cel puţin o parte din producţia editorială de profil a ultimilor vreo trei ani. Se înţelege, însă, că, la nivel mental, lucrurile se vor fi mişcat ceva mai demult, măcar sub înrâurirea discretă sau directă a numeroaselor traduceri din scriitorii contemporani aparţinând spaţiului anglo-saxon îndeosebi. Dar şi, mai cred eu, sub aceea a scenariilor de film având aceeaşi sorginte. Fără să ne dăm seama, specificul filmului influenţează mai mult decât ne închipuim, inclusiv prin asumarea inconştientă a unor modele, a unor clişee, prin imitarea lor, creaţia literară. În fond, înainte de a fi un film, o poveste cinematografică e mai întâi un scenariu.
Prin urmare, sunt cel puţin câţiva autori care scriu, de-acum, fără să se mai ferească de elementele senzaţionalului, ba, din contra, cultivându-le deliberat; unii mai timid, alţii mai decis, cert este că peste tot unde lucrul acesta s-a întâmplat a făcut bine cărţilor respective. Nu trebuie să ne ferim de schemele literaturii de consum. La urma urmei, ce este Fraţii Jderi dacă nu un roman istoric şi de aventuri compus cu mare stil?!  


Revenind la problema noastră, poate că începutul a fost făcut deja de Cruciada copiilor (2005), de Florina Ilis, dar la fel de bine este posibil (şi mai plauzibil) ca schimbările să se fi petrecut treptat, elementele să se fi acumulat într-o perioadă mai scurtă sau mai lungă până în momentul când – ca în paradoxul logic al grămezii – au devenit, dintr-o dată, vizibile. Mi-am propus ca în rândurile care urmează să zăbovesc puţin asupra câtorva dintre aceste romane.


Ioana Drăgan a publicat în 2009 Mafalda. Carte bine scrisă, închegând cu admirabil talent poveşti de viaţă, portrete de femei singure, trasând viaţa unei fete care, fără să fie orfană, este crescută de o prietenă a mamei. Mama adoptivă, care este, de fapt, eroina principală are darul  clarviziunii, precum legendara prezicătoare al cărei nume îl reia titlul, calitate în care chiar preşedintele ţării o solicită. Se spune, de altfel, că nu e lider politic important fără astrologul lui personal, fără ghicitoare, energoterapeut, mag, chiromant, vrăjitoare şi tot ce mai ţine de cunoaşterea viitorului, de asigurarea victoriilor în alegeri sau asupra duşmanilor politici, de vindecări şi aşa mai departe. Răsturnările de situaţie nu sunt multe, dar pictura mediului marginal este făcută cu aplomb, cu autenticitate şi cu nerv, fără descrieri calofile, fără trena grea a unor texte care se vor a lua distanţă faţă de subiect. La final, preşedintele cam pezevenghi câştigă alegerile, în ciuda tuturor pronosticurilor. Ca-n viaţă. Iar prezicătoarea scapă miraculos de darul care nu era deloc vreo fericire, ci o adevărată caznă.


Titlul Trei femei (deşi poate unora le va aminti de Robert Musil) nu e prea departe de o anumită captare a interesului cititorului în sensul senzaţionalului. Romanele cu personaje feminine în centru sunt mai prizate în epoca noastră decât cele cu personaje masculine. Istorii vechi de familie, secrete adânc îngropate, dezvăluiri ale unor vechi întâmplări inavuabile până la un moment dat fac tema esenţială a romanului respectiv, scris de Stelian Ţurlea şi apărut în 2010. Decorul evenimentelor este constituit, în principal, de acela al anilor de instalare a puterii Partidului Comunist Român, cu toate relele aduse de acesta: teroare, intimidare, arestări, puşcărie, morţi provocate de detenţia grea şi de tortúri, oameni cu dare de mână înainte de război aduşi la sărăcie şi ruină prin naţionalizare forţată. Naraţiunea, în ciuda unei tehnici temporale interesante, are anumită simplitate proprie literaturii destinate şi pentru un public mai nepretenţios. Bine articulată, cu amânarea dozată a elucidărilor, cu unele răsturnări de situaţie, cartea aceasta are tot ce-i trebuie pentru a fi citită cu plăcere, pentru a medita pe tema destinului omului în vremuri când istoria îl doboară sub roata ei nemiloasă, pentru a învăţa ceva din drama acelor ani. In final, aflăm că eroina principală a fost crescută de o prietenă a părinţilor ei, doctoriţă extrem de influentă în rândul cadrelor superioare din organele locale ale partidului comunist. Iar cea care a purtat toată viaţa povara asumată a celibatului, dar mai ales dificultatea creşterii şi educării în cele mai privilegiate condiţii a fiicei prietenilor ei dispăruţi în închisorile comuniste era tocmai denunţătoarea acestora ca duşmani ai regimului. Asta determinase întemniţarea şi dispariţia lor fizică. Motivul: puternica doctoriţă, şefă de secţie, chirurg eminent, cu reputaţie imaculată se îndrăgostise în taină de... bărbatul prietenei sale.


Cu Băieţi aproape buni (2010) se poate spune că Bogdan Teodorescu că dă lovitura, într-un fel. Cartea nu are adâncimi majore, dar este alertă şi beneficiază de o cunoaştere bună a sforăriilor întreţinute de coteriile politice conexate cu structurile de tip mafiot existente în România anilor 2000. Autorul construieşte o intrigă plecând de la uciderea involuntară a unei ziariste de către două dintre gărzile de corp ale unui om de afaceri implicat în corupţia la toate nivelurile, în afaceri ilicite, în spălare de bani şi aşa mai departe. Ziarista, talentată, îşi făcuse o specializare din a vâna astfel de personaje, dar nu era nici era foarte curată. Ingredientele unui thriller sunt puse la bătaie, minus, nota bene, suspansul. Nu prezintă, cu alte cuvinte, surprize pentru cine cunoaşte cât de cât – şi cine nu cunoaşte?! – cum se ramifică în România caracatiţa corupţiei, până la nivelul cel mai înalt în stat, fostul primar ajuns preşedinte fiind şi el un personaj, dar care nu apare efectiv, având însă rolul lui în motivarea evenimentelor narative. 


Radu Paraschivescu a scris un roman istoric, pornind de la întâmplări din istoria Portugaliei, Cu inima smulsă din piept (2008). Este povestea iubirii interzise, nefericite dintre Pedro, prinţ al Portugaliei, viitorul rege Pedro I, fiul regelui Alfonso al IV-lea, şi Inęs de Castro, însoţitoarea soţiei acestuia. Cum se ştie din istorie, Inęs este asasinată la ordinul regelui Alfonso al IV-lea. Subiectul, mediul sunt exotice pentru literatura noastră, cum era cazul cu, de exemplu, Uragan asupra Europei, de Vintilă Corbul şi Eugen Burada, sau Căderea Constantinopolului,  numai al primului. Intrigile se ţes ca în Dumas, iubirea rupe barierele rangurilor dar devine periculoasă, mortală. Bineînţeles, ca în orice roman de acest tip avem lovituri de teatru, cavaleri, spade şi aşa mai departe: Mai scurt spus, o reţetă a succesului. Oarecum la fel de exotic este şi romanul Fluturele negru (2010), care se ocupă de viaţa aventuroasă a lui Michelangelo Merisi, zis Caravaggio, unul dintre cei mai faimoşi pictori ai Italiei de la sfârşitul Renaşterii. Puţin neinspirată ca formulă narativă, artificioasă în unele abordări, cartea se ţine, totuşi, pentru că e scrisă cu nerv în paginile sale cele mai reuşite, pentru că cititorul este plimbat cu relativă pricepere prin medii diferite – palatul ducilor Florenţei, bordeluri, lumea nobiliară, cu comploturile şi moravurile ei, piaţa şi strada florentină.


Emoţie (2011), de Mirela Stănciulescu, este un roman cu adolescenţi şi tineri. Scris impecabil în primele două dintre cele trei părţi, virat sensibil către literatura sentimentală în ultima, ce poate face oricând subiectul unui scenariu din seria „Harlequin romance”, are tot ce-i trebuie ca să fie citit cu pasiune. O carte mai mult decât onestă, cu scriitură fluentă, cu întâmplări stranii şi insolite şi cu personaje care aduc uneori cu acelea din Mihail Sebastian. Deznodământul este unul ţinând de recuzita romanelor (sau scenariilor) cu personaje feminine care se trezesc la adevărata viaţă după ce au trecut prin conformism şi delăsare, prin abandonarea idealurilor din adolescenţă şi tinereţe.


Am lăsat la urmă „perla coroanei”, romanul lui Octa­vian Soviany Viaţa lui Kostas Venetis (2011). Scris cu multă artă, el se hrăneşte direct din reţetele romanului picaresc, din marchizul de Sade sau din cartea lui Huysmans care îl are în centru pe Gilles de Rais, dar şi din colosalul talent al autorului, desigur. Cum i-am dedicat un comentariu consistent în altă parte, voi spune doar că este unul dintre acele romane care se scriu rar, chiar şi în literaturile mai mari.


Nu am ales să mă refer aici la romanele de consum propriu-zise, care se scriu azi, reprezentate de autori precum Lucia Verona, George Arion, Bogdan Hrib, Stelian Ţurlea şi alţii. Despre acestea, cu altă ocazie, poate, pentru că ele constituie un subiect aparte.


...Nici acum nu ştiu bine dacă Marin Preda a ales o soluţie epică potrivită în cazul căderii din cabina telefericului. În fond, trebuie să vedem în asemenea opţiuni o chestiune de dozaj, de integrare în stilul şi dinamica unei cărţi, de tratament al episoadelor, al legăturilor dintre ele. Ceea ce am numi, cu o singură expresie, izotopia operei. Scene de felul acesta trebuie să facă corp comun cu textul, să se armonizeze cu el, să aibă verosimilitate în contextul acestuia. Problema lui Preda, aşadar, rămâne, însă nu despre ea am ţinut neapărat să discut, cât despre nevoia obiectivă, zic eu, de a avea o importantă literatură de consum. Sau de a recurge la trăsături ale acesteia atunci când scriem cărţi cu altă alonjă. Iar autorii ultimului val fie au înţeles, fie ştiu din instinct pe ce drum să meargă.


Mi se pare că tindem deja să avem o literatură comparabilă cu aceea a Occidentului. Şi mai cred că lucrurile nu se vor opri aici. Nu mai trebuie să ne preocupe capodopera. Pe un asemenea fond, ea va apărea, fără îndoială, într-o bună zi.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul