Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Şampanie şi absint

        Ana-Maria Nistor

Mă īntrebau nişte prieteni, iubitori de teatru, ce să le recomand acum, pe frig; să nu fie nici aşa, nici altfel, să fie şi comedie, dar nu orice, să fie nouă, dar şi remarcată. Greu. M-am simţit ca un somelier īn faţa unor experţi. Am spus timid: un vodevil spumos şi un tablou cinic, tonic-amărui, adică o şampanie şi un absint. Au strāmbat din nas. Apoi, am adăugat stins: Purcărete, Mălăele, Ivaşcu, Mihăiţă, Ivanov... Femeia care şi-a pierdut jartierele şi Lautrec la bordel. Cumpăraţi?
Ştiu că vodevilul e dispreţuit de marea majoritate, fiindcă răspunde gustului superficial al publicului. E drept, de cele mai multe ori, spectacolele de acest soi rămān la suprafaţa intrigii, mizānd pe ping-pong-ul uşor al replicii şi pe şarmul actorilor. Īnsă, dacă textul este speculat pānă la ultimele sale resorturi, dacă e dus pānă la capăt şi dincolo de comicul care reclamă doar buna-dispoziţie, atunci avem de-a face cu o operă care nu mai aparţine unui gen minor. Vodevilul, plăcut la lectură, amuzant la o primă vedere, devine serios, intră pe tărāmul īn care rāsul şi dramaticul se īntretaie, pentru că, vorba lui Eugen Ionescu, „nu există nimic mai trist decāt comicul. Din comic nu există scăpare”.


Desigur, pentru ca un vodevil – şi nu unul dintre cele mai reuşite – să-ţi rămānă pe retină, e nevoie, īnainte de orice, de un regizor care are capacitatea de a-i trata cu egală importanţă pe Eschil, Shakespeare, Rabelais, Goethe sau Labiche. Pe fiecare, după nevoile operei puse īn scenă, dar fără prejudecăţi snoabe, care separă teatrul īn pigmei şi uriaşi. Profesionistul se cunoaşte din momentul īn care a acceptat comanda şi demonstrează că nimic nu-i facil.


Silviu Purcărete şi, o dată cu el, toţi actorii din distribuţie se joacă de-a vodevilul pānă cānd se ajunge la esenţa acestui tip de comic. Vedem pe scenă nu doar bastonade, quiproquo-uri, bătăi cu frişcă, răsturnări neprevăzute, ci asistăm la o lecţie despre „cum se face...”. Asistăm şi ne place. Īnţelegem că nu-i nimic de dispreţuit īn comedia populară, fie că se cheamă Labiche, Stan şi Bran, Commedia dell’arte.


Un song la ferăstrău, tānguitor, prefaţează povestea. Un fost valet, actual rentier, pasionat de luciul parchetului şi de o lenjereasă, e comic şi trist, aproape duios. O femeie cu un scaun īn spate, daliniană, traversează scena. Frişcă, explozii, brānză franţuzească, ochelarii lui Mă­lăele după explozie. De rās. Dulapuri burgheze se mişcă īn vals, ivind şi īnghiţind personaje, obiecte, ca īntr-un show al vreunui iluzionist celebru. Īntrebare hamletiană īn maniera lui Labiche: o iau de nevastă sau mai bine īmi fac un prieten? Morala, Purcărete style: o femeie mai găseşti, un camarad ba. Aproape că nici nu mai contează povestea cu alură de foileton dintr-un almanah pentru femei, ci felul īn care este spusă.


Admiratorilor săi, care bat Bucureştiul pānă la ROMEXPO, Horaţiu Mălăele le face daruri. Nu doar că nu īnşală aşteptările, actorul īşi construieşte discursul astfel īncāt dă senzaţia unei comunicări personale cu fiecare spectator īn parte: eu nu joc pentru public, pare a spune, ci doar pentru tine. O calitate rară, pe care Horaţiu Mălă­ele o cultivă de ani buni şi care nu e vizibilă doar īn aparté-uri ori īn monologul despre jartiera pierdută, ci īn tot parcursul scenic al valetului Gaspard, prostănac şi isteţ īn acelaşi timp, credul şi credincios stăpānului, suspicios cu Fideline, leneş şi voluntar, īndărătnic şi curajos.


Īnsă, marea surpriză şi o plăcută revedere o constituie George Mihăiţă. De mult nu l-am mai văzut jucānd cu atāta prospeţime şi bucurie!


Nu ştiu şi nici nu contează cāt i se datorează regizorului Silviu Purcărete şi cāt actorului pentru reuşita acestui rol. Important mi se pare faptul că, dincolo de Labiche, personajul fostului valet, care s-a trezit cu o moştenire pe cap şi acum trăieşte după moda celor de soi, devine tipologic. Intră īn galeria parveniţilor lui Moličre şi Goldoni, fără a trezi īnsă dispreţ ori ironie superioară, fără teză şi fără morală. George Mihăiţă īl apropie, fără să vrea poate, pe Laverdure de Chaplin: actorul face ca neputinţele, cusururile personajului să fie ridicole, dar nu vătămătoare; nu ştii dacă să rāzi de el, cu el sau să-ţi fie milă. Păcălitorul e păcălit īn ale dragostei şi salvat de servitorul său, de o sută de ori mai nătāng şi mai fidel decāt fusese el pe vremuri. Comedia se termină ca să continue viaţa ca o călătorie a celor doi amici. Lui Laverdure, īmbogăţitul ridicol şi pateticul īnşelat īntr-un fals amor, vechi ticuri şi noi habitudini īi vor alcătui zilele, atārnāndu-l īntre două lumi.


Cāţiva ani mai tārziu, vreo două, trei decade, Henri Marie Raymond de Toulouse-Lautrec-Monfa īşi făcea din bordel nu a doua, ci prima casă. Alt tablou, alt spectacol. Un proiect care putea să fie printre primele trei din stagiune dacă nu avea un mare gol: textul. Īn rest, o nebunie de lumină, culoare, muzică, un cocteil care trimite īn sălăşul Zānei Verzi. Iar Mălăele. Acum, regizor, īnarmat cu tot umorul, jocul paradoxurilor şi grotescul pe care le-a dobāndit īn ani, īn teatru şi film, gāndind situaţii scenice şi făcānd invizibilul să devină vizibil. Īn asemenea măsură īncāt, furat de propria imaginaţie şi de figura lui Lautrec, regizorul a uitat că nu prea are o piesă pe care să se sprijine. Nici domnia-sa, nici actorii. Textul lui Mario Moretti seamănă izbitor cu o pagină de wikipedia: fără transformări, fără surprize, fără suspans, fără miză. Orice ai face, n-ai loc să te mişti, ca īntr-un pat liliputan, īn care talentul artiştilor e inutil. E de-a dreptul frustrant să ai toate atuurile unui spectacol important şi să le īn­ghesui īntr-o astfel de piesă. Oare n-a observat asta Horaţiu Mălăele sau, aşa cum bănuiesc, a fost furat de plasticitatea tabloului din mintea sa?


Īn afara acestui, să-i zicem, amănunt, există cāteva motive pentru care spectacolul nu trebuie ratat. Īnainte de orice, scenografia lui Dragoş Buhagiar fascinează, īn­chide şi deschide o lume. Decorul, ca şi costumele ori machiajul nu doar trimit la pānzele lui Lautrec, ci amintesc de epoca boemei pariziene, citează fotografii şi picturi, atitudini şi istorii. Funcţională şi fabuloasă, sce­nografia īi permite regizorului să se joace ce joc vrea el, după caz: suprarealist, dadaist, futurist, café theatre...


Al doilea pilon pe care se sprijină spectacolul, precum un pod către public, este muzica. Pe compozitorul Răzvan Diaconu īl ştiu din studenţie, este, după credinţa mea, unul dintre reprezentanţii de valoare ai tinerei ge­neraţii, alături de alţi cāţiva. Ceea ce a reuşit să facă aici īl numeşte deja printre puţinii compozitori de muzică de teatru cu acte īn regulă pe care-i avem. Sper să nu uităm de el după acest proiect!


Actorii, mă gāndesc la George Ivaşcu şi Vlad Ivanov īn primul rānd, dar şi la suita companioanelor din bordel, susţin acest eşafodaj fragil, care s-ar prăbuşi īn orice seară fără energia şi implicarea lor. Ei sunt cei care, bieţii!, reuşesc să facă acest tablou superb şi rece să fie vivant. Asta e, absintul e o băutură tare şi care păcăleşte, trebuie īnghiţită pe nerăsuflate, ca şi şampania, dacă vrei să-şi facă efectul. Una peste alta, dincolo de ce spun eu aici, mergeţi să vedeţi aceste două spectacole. Ą la vōtre!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul