Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

O Romānie iubită şi detestabilă

        Horia Gārbea

Mihail Gălățanu, Romānia aproximativă,
Editura Vinea, poezie


Mihail Gălăţanu este mai cunoscut, mai ales naţionaliştilor şi celor care de regulă nu citesc poezie, cu atīt mai puţin poezie contemporană, pentru un ciclu poetic intitulat O noapte cu patria. Textele din acel ciclu, de care diferiţi inşi obtuzi nu īncetează nici azi să se indigneze, deşi ei nu au citit din creaţia lui Mihail Gălăţanu decīt citate din citate, necum măcar volumul incriminat, au provocat un mare scandal acum vreo 15 ani.


Acum, Mihail Gălăţanu revine cu oarecare masochism la opera care nu că l-a consacrat, dar l-a aruncat ca pe un creştin ce este īn groapa leilor gata de indignări gratuite. Cel mai folosit cuvīnt care apare īn volum este numele patriei pe care poetul vrea s-o aproximeze. Romānia lui Gălăţanu nu este una abstractă, „hermetică”, aşa cum zicea Călinescu despre ţara nenumită din La noi de Goga. E o patrie concretă, pe care poetul, ce a avut ocazia să o părăsească definitiv, nu a lăsat-o totuşi, ci a continuat s-o iubească, precum Crăcănel pe Miţa Baston, īn ciuda multelor şi numeroaselor ei defecte, dintre care infidelitatea şi dispreţul pentru poeţi sīnt doar două, nu cele mai grave.


Patria lui Gălăţanu, dulce, dar cam scīrboasă totodată, „e o dulceaţă pe mīini/ cu toţi ne murdărim de ea/ dăm şi pe haine/ devine lipicioasă”. Romānia e o „Ţară īn care ţigănia, nu ţiganul, e rege./ Ţară de fotbalişti/ şi de soţii de fotbalişti/ de manelişti/ şi de tabloizi”. Īn descendenţa versurilor care au oripilat, probabil ipocrit, multă lume „de bine”, poetul īşi continuă idila cu patria, pe care o posedă carnal ca pe vremuri: „Te apăr şi te penetrez, patria mea”. Autorul plusează: „Īmi fac felul īn tine. Fac tot ce vrea muşchii mei īn pat cu tine”. Riscă să stīrnească mīnia altor şi altor proletari analfabeţi sau pa­trioţi de faţadă.


Poetul dă diferite şi inedite definiţii ale patriei sale pe care „a aproximat-o cu fiecare clipă a vieţii”. Patria e un iceberg, e o Romānie care a făcut dintr-o biserică o cīrciumă de cartier, o zare cu multe zecimale, a eroilor noştri etc. Spre finalul volumului, el se lasă īn voia unor filipice la adresa celor care l-au denunţat pentru lipsă de patriotism şi maculare a imaginii patriei, īnjurīndu-i „Euthanasia mamei ei de viaţă!”. El zice: „Cei care m-au denunţat n-aveau nicio treabă cu literatura/ erau doar nişte fătălăi bătrīni/... / erau doar nişte foci bă­trīne pe margine de recif/.../ morse pline de osīnză/.../ nişte ageamii care īşi pot īnchipui că pot ei judeca cu ocaua/ cărīnd-o cu obrocul”. Desigur, „e uşor să fii patriot de doi bani īn SUA/ ori Canada/ ia şi Patria cu tine dacă pleci”. Īn orice caz, „patria mea este contradictorie”. Ultimul text e o rugăciune: „Dom­nul să nu ne uite şi să vină la noi īn morminte”.


Şi īn acest volum, deşi poate mai puţin decīt īn altele, Mihail Gălăţanu apare ca un poet ingenios şi talentat, stăpīn pe limbaj şi pe lumea sa. Cele mai izbutite texte sīnt īnsă cele din afara firului principal. Neīmplinirile volumului mi se par a fi reluarea unei partituri care şi-a avut momentul de strălucire, insistenţa asupra acesteia, cu reveniri care ajung uneori redundante pentru că nu se ridică la un alt nivel decīt enunţurile iniţiale pe aceeaşi temă. Ca şi faptul că, deşi original şi excentric prin definiţie, poetul rămīne uneori la nivelul gazetăriei sau al comentariilor anonime de pe internet, configurīnd o patrie iubită, poate, dar blamată prin clişee jurnalistice curente. Totuşi, această carte dă certitudinea că Mihail Gălăţanu este un poet capabil oricīnd de texte memorabile şi poate fi doar un popas (poetul scrie cam mult) īn declanşarea unei ofensive veritabile pe un alt front.


Emilian Mirea, Vārsta christică,
Editura Obiectiv, poezie


Poezia lui Emilian Mirea este concentrată, astenică, voit nepătimaşă. Uneori explodează cīte un recipient cu pasiune sub presiune. Īn general īnsă, poetul se declară explicit sau nu „cuprins de teamă şi de nesiguranţă”. Scrisul are menirea să īl clarifice faţă de sine. Pesimist atroce, autorul īşi exhibă natural angoasele, fără niciun artificiu de pozeur: „viaţa este ca o vitrină:/ eşti privit din toate părţile/ probat/ cumpărat (poate)/ rareori şi iubit”. Pīnă şi liniştea īi creează disconfort şi nelinişte, e „ca un cimitir fără cruci”, sensibilitatea se dezvăluie aproape maladivă. Ceea ce este pozitiv īn scrisul lui Emilian Mirea este naturaleţea, lipsa de emfază cu care enunţă, niciodată retoric, blestemul de a exista. Mai pesimist decīt Omar Kayam, el nu găseşte curaj nici măcar pentru a „urca treptele Stării Civile”. Emilian Mirea are un tip de singularitate īn nefericirea afişată firesc, ce stīrneşte, din fericire, simpatie, şi nu compasiune.


Casandra Ioan, Profilul aerului,
Editura Limes, poezie


Ajunsă pe la a treia carte, primită şi īn Uniunea Scriitorilor, Casandra Ioan pare să ezite īncă īntre o poezie cu accente moderniste şi abstracţiuni nichitastănesciene şi o poetică mai recentă ajungīnd la versificaţii neprofitabile, de un ludic mai curīnd forţat: „Lumea e idei mai nou,/ Nu mă crede a fi bou,/ Atunci cīnd īţi spun deschis/ Că se-nscriu īn paradis”. Această indecizie duce la un volum inegal, īn care părţile cele mai bune sīnt cele īn care poeta izbuteşte să facă abstracţie de premeditările cu aspect teoretic şi (se) scrie pur şi simplu: „Am făcut cīndva parte/ din satul păpuşilor albe/ ele īşi ascundeau īn sān/ ruşinea/ de a fi fost tinere cāndva,/ de a fi fost īnconjurate de zăpadă,/ de a fi fost fldeş arcuit”. Īncă vizitată de locul comun, Ca­sandra Ioan pare să aibă puterea de a i se sustrage, cu condiţia de a īndrăzni să īşi nege influenţele şi tentaţia de a scrie „ca lumea bună”.


Veronica Stănilă Moisoiu, Ochiul Minervei,
Editura Studion, poezie


Poeta din Moineşti lasă cam des să treacă versuri de cele mai multe ori īncărcate de clişee – „urmăream radiografia minciunii”, „fiorduri reci īntre lumi provizorii”, „oboseala după-amiezelor triste”, cu majuscule ce nu-s de bun gust pentru substantive ca Viaţa şi Moar­tea. Totuşi, se ivesc, sper că prin bună ştiinţă şi cumpănire, iar nu involuntar, secvenţe de poezie care ar trebui captate şi selectate, separate de sterilul ce le copleşeşte adesea: „Ţi-am spus că moartea/ nu se află la capătul acelui drum!/ ea e doar o bufniţă incoloră/ ce te-aşteaptă-n poartă/ e vocea sopranelor/ ce-ţi dansează insistent īn simţuri” sau „apar strigoi, fetuşi, colivii cu fostele păsări/ o degringoladă a memorie/ se dezleagă de realitate/ ordinea lucrurilor/ mă ameninţă ca un bărbat”. Ceea ce-i trebuie Veronicăi Stănilă este, īn afară de concentrare, un redactor foarte exigent.


Lidia Novac, Rāndunica, fluturele alb și zefirul, Privighetoarea și ulciorul de aur,
Editura Semne, povestiri


Īn patru povestiri, frumos ilustrate de Valentin Tănase, cunoscuta scriitoare pentru copii valorifică, īntr-o manieră liberă, basme şi legende romāneşti despre păsări. Īn povestiri scrise cu sensibilitate şi atractive pentru cei mici, rīndunica, vulturul, vrabia şi ciocīrlia reprezintă tot atītea ipostaze ale zborului liber care se confruntă cu alte personaje tipice basmelor: īmpăraţi, zīne, cosīnzene. Un poem final, Zbor de primăvară, celebrează şi el desprinderea de pămīnt şi nelimitarea. O carte elegantă şi echilibrată. Privighetoarea şi ulciorul de aur este un basm din acelaşi ciclu, de inspiraţie tradiţională.


Maria Toma, Daria și Aripa de vis,
Editura Gramar, poveste


Poeta Maria Toma, devenită, se pare, bunică de puţină vreme, s-a dedicat literaturii pentru copii. Aripa de vis este o poveste frumoasă şi plăcut ilustrată (de Suzana Bantaş), īn care locul Zīnei Celei Bune este luat de o puternică şi blīnd㠄Arip㔠care o conduce pe fetiţa Daria deasupra lumii şi īn lumea de basm a Regelui Fluturilor. Scris cu umor şi duioşie, volumul Mariei Toma va plăcea indiscutabil cititorilor preşcolari şi şcolarilor mici.



Dana Catona, Prințesa portocalie,
Editura Brumar, poezie


Plăcută surpriză această poetă, plastician de meserie, nouăzecistă după vīrstă, debutīnd tīrziu, īn 2008, īn urma unui concurs. Acum, la a doua carte, prima se numea Iepurele din martie, Dana Catona bucură cititorul cu o poezie rafinată, de un mare bun-gust, ostentativ minimală ca număr de versuri şi ca „mişcare”. O poezie īn repaus, am spune, dar care are o semnificativă energie potenţială. Depinde de cititor să elibereze arcul care poate declanşa dansul păpuşii, al „prinţesei” portocalii. Poezia Danei Catona se caracterizează prin modul memorabil īn care, īn crochiul miniatural, „vederea” se preface īn viziune. Calitate īn plus, poemele Danei Catona sīnt foarte personale, ea nu seamănă cu nimeni dintre cei cu care „a crescut” şi nici cu ultimele valuri de generaţii spumegate. Īmi vine să cred că s-a format singură, departe de lumea literară şi curentele ei. Oricum ar fi, cu o eleganţă japoneză, poeta caligrafiază texte semnificative, greu de uitat, unele chiar reduse la trei-patru versuri, amintind de William Carlos Williams: „sīnt bucuroasă/ de bucuria cīinelui meu/ care stă īntins/ negru/ pe iarba verde” (negru pe verde) sau „ca să ajung să citesc cartea lui emily dickinson/ din raftul de poezie/ īn librăria preferată// trebuie să mă aplec//şi genunchiul meu/ atinge pămīntul” (emily dickinson). Invers decīt la reclama Gilette, aş zice „perfect feminin” şi perfect pe gustul meu.


Constantin Ardeleanu, Stingher printre poeți,
Editura Brumar, parodii


Genul depreciat, dar foarte greu de realizat cu strălucire al parodiei are īn Constantin Ardeleanu un practicant īnzestrat. Volumul său de debutant tīrziu, cu un titlu ce trimite clar la debutul ca parodist al lui Marin Sorescu, cuprinde vreo 35 de texte īn genul unor poeţi ai secolului XX (şi īnceput de XXI), de la cvartetul magistral Arghezi-Bacovia-Barbu-Blaga la optzecişti şi nouăzecistul Mihail Gălăţanu. Se vede că parodistul i-a citit cu atenţie şi se pricepe la poezie surprinzīndu-le specificul şi refăcīndu-l cu umor. Versificator bun, chiar dacă mai greşeşte – rar, ce-i drept şi surprinzător – ritmul, Constantin Ardeleanu speculează, desigur, autorii cu amprentă personală foarte pregnantă: Păunescu, Dinescu, Brumaru şi īşi dă cu ei măsura talentului īn versuri care m-au făcut, efectiv, să rīd, ca şi la incipitul parodiei dedicată Angelei Marinescu Fuga postmodernă XXX: „Ai intrat īn mine ca un zimbru”. Totuşi, cred că textul cel mai izbutit e primul, De-abia veniseşi, impecabilă parodie la Arghezi. Volum delectabil, autor de felicitat.
 
Ioana Sandu, Umărul vāntului,
Editura Vremea, poezie


Ioana Sandu este o poetă şaptezecistă care a avut parte de un debut īntīrziat (publicistic – īn 1983, editorial – abia īn 2006). Stilistic, ea aparţine īnsă generaţiei sale, ba, chiar dacă unii din aceasta au adoptat inovaţiile promoţiilor ulterioare, ea a rămas fidelă unei rostiri ceremonioase, unei poezii de un lirism pur, din care lipsesc umorul şi implicarea excesivă a autorului ca ins cu biografie, el rămīnīnd un eu abstract „fără viaţă personală”, cum īl vedea Nichita Stănescu. Versurile Ioanei Sandu sīnt ceremonioase cu metafore limpezi, aspirīnd la frumuseţea academistă, cu aplecare conceptuală. „Realul trece pragul/ respiră cu tine” – sună un final de poem intitulat chiar Realul cu tine. Īn realitate, realul nu trece pragul Ioanei Sandu pentru că ea nu-l invită īnăuntru, ci convorbeşte mai destinsă, paradoxal, cu idealul.



Eugenia Bădilă Karp, Geometria iubirii,
Editura Ars Docendi, poezie


Geometria Eugeniei Bădi­lă Karp este plană şi euclidiană. Enunţurile găsesc calea cea mai scurtă dintre două puncte sub forma unei linii drepte, ornamentate doar din loc īn loc de mici metafore care nu izbutesc să evite īntotdeauna banalitatea. Textele sīnt mici la propriu şi la figurat: „Mă respiră dimneaţa,/ Ploile de-aseară m-au bătut, / Tu tremuri de frigul/ Iubirii dispărute,/ Eu fac curat/ īn oglinda īn care/ Tu te-ai uitat” (Recapitulări). E cam bizar acest personaj invocat la persoana a doua, care murdăreşte pīnă şi oglinzile īn care priveşte, īncīt trebuie să se afle cineva care „face curat” īn urma lui. Dar textul nu e pamflet, e stīngăcia autoarei. Cīnd ajungem şi la „Marea scrisă ca o poezie/ Scrisă fără cuvinte/ De cerul poet”, ne convingem că geometria e doar invocată, iar rigoarea ei intrinsecă lipseşte.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul