Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Andrea Zanzotto: Eul uman între peisaj, istorie şi limbaj

        Geo Vasile

Cel din urmă supravieţuitor al generaţiei de aur, poetul Andrea Zanzotto, de mai multe ori nominalizat la premiul Nobel pentru literatură, împlinise pe 10 octombrie a.c. 90 de ani. Fusese sărbătorit la celebra cafenea  Pedrocchi din Padova. La întrebarea unui reporter tv „Ce se mai înţelege din viaţă după 90 de ani”, autorul ar fi răspuns: „Ce-aţi vrea să pricepem în 90 de ani? Ca să vă spun ceva ca lumea, ar trebui să am cel puţin 900 de ani”. La doar opt zile după fericitul eveniment, se va stinge în spital din cauza unei insuficienţe respiratorii. A fost înmormântat în catedrala din localitatea sa natală, Pieve di Soligo, provincia Treviso, regiunea Veneto.


Zanzotto se născuse în 1921. Pentru el poezia nu a fost o opţiune, ci o vocaţie. Cântecele de leagăn, poeziile pentru copii, des­cântecele exercitaseră asupra lui încă din copilărie, o atracţie irezistibilă. Nu melosul lor îl fascina, ci rostirea, spunerea emiţătoare de  armonie datorată tocmai funcţionării limbajului, fonetismul lor intern. În 1939, ca student la Padova, i-a descoperit pe Baudelaire şi Rimbaud; subjugat de limba germană precum Celan, ajunge să citească în original Hölderlin, Goethe şi Heine. Anii de universitate au fost şi o ucenicie a vieţii, căci tânărul Zanzotto a descoperit că în ciuda Regimului mussolinian, mulţi studenţi acţionau autonom şi uneori chiar opunându-i-se. Astfel în 1942 a ţinut o „prelegere” despre Montale, explicând pesimismul poeziei sale în cheie etică şi politică. La izbucnirea războiului a fost declarat inapt din cauza insuficienţei toracice şi a unui astm alergic. În schimb a participat la Rezistenţă în rândurile organizaţiei „Justiţie şi Libertate”, ocupându-se de presă şi ideologie. La sfârşitul războiului, după o perioadă petrecută în Elveţia şi Franţa, s-a întors în Italia pentru a se angaja în învăţâmânt. Din 1951 se dedică poeziei, criticii literare şi unor scenarii de film pentru Fellini.


Din totdeauna angajat în ocrotirea mediului, şi-a găsit inspiraţia în păduri, în ceruri, în peisajul venet încă din copilărie, când îşi însoţea tatăl, pictor, să scruteze priveliştea pe care o redescoperea acasă în tablourile aceluia. În ziua ultimei sale aniversări  a dat glas tocmai unor versuri dedicate tatălui său. Deasemeni a evocat anii de studenţie de la Padova  în timpul războiului şi rezistenţei antifasciste, amintindu-şi de prietenul  Giorgio Napolitano, actualul preşedinte al Italiei, ce nu uitase să-i adreseze o scrisoare în care îi mulţumea pentru pătimaşa severitate a mesajelor sale, pentru dragostea faţă de natura agresată şi oamenii regiunii natale Veneto. Zanzotto însuşi spusese că din peisaj primea puterea frumuseţii şi o linişte intensă. Iată de ce trăise specularea şi devastarea peisajului, consecinţe ale boom-ul economic şi industrializării pstbelice ca pe o nevroză ireversibilă. Aceeşi înnegurată aprehensiune o va avea faţă de tentativele secesioniste ale partizanilor Ligii Nordului.


Autor prolific de versuri dar şi de proză, Zanzotto a făcut uz de dialectul venet într-o parte importantă a operei sale. În 1951 a debutat editorial cu volumul de poezii „Dietro il paesaggio” (În spatele peisajului) cu care a câştigat premiul San Babila pentru inedite. Din juriu făceau parte marii săi contemporani: Ungaretti, Montale,Quasimodo, Leonardo Sinisgalli, Vittorio Sereni. În culegerile ulterioare în arta poetică a lui Zanzotto, continuând totuşi să-şi găsească inspiraţia în peisaj, intervine o cotitură: un eu autobiografic plin de zbucium şi interogaţii îşi dă mâna cu o deplasare formală spre un limbaj asemănător visului, care imită mecanismele inconştientului surrealist.


În 1968 publică volumul ce va să fie considerat capodopera sa poetică, „La beltŕ” (Frumuseţea), prezentată la Roma de P.P. Pasolini, iar la Milano de Franco Fortini, bucurându-se şi de o cronică în cotidianul „Corriere della Sera” semnată de Montale. Obiectele externe, peisajul şi natura sunt şi aici prezente, dar aplatizate, căci deja poartă amprenta ruinătoare a societăţii de consum. În acest vortex al tuturor crizelor şi desfigurărilor, singurul punct de sprijin rămâne limbajul, chiar dacă rarefiat, diform,  conglomerat de foneme şi bâiguieli. Este limbajul copiilor, oprit la stadiul semiconştienţei. De altfel de-a lungul întregului său demers artistic, limbajul va fi o referinţă statornică, metamorfotic şi distrofic asemeni realităţii şi individului, subiect al unor reflecţii filosofice şi existenţiale. Tăcerea şi firescul Naturii se confruntă pururi cu dezordinea şi violenţa Istoriei. 


Poet de inspiraţie neoclasică, Zanzotto a contrapus echilibrul tainic al naturii  brutalitâţii şi stridenţelor Istoriei, începând cu pomenita carte de debut până la mai recentele volume, „Il Galateo in Bosco” „Elegia e altri versi”, „Idioma”, „Fosfeni”, „Meteo”, „Sovrimpressioni” şi „Conglomerati”. Spre deosebire de eul ascuns în spatele superproducţiei de semne literare (gramatica absenţei) sau înapoia peisajului (amnios matern, leagăn-mormânt) şi implicit o identificare a eului cu limbajul, şi a acestuia cu  peisajul, în „Beltŕ” orice lucru pare abandonat în sine însuşi, plutitor într-o non-atmosferă: copacii, râul, luna, zăpada, chiar dacă prezente, par aplatizate şi neclintite. Limbajul se rarefiază, devenind un cumul de foneme pure, gângureli infantile, stadiu de semiconştienţă. Realitatea exterioară (natura) ca referent misterios, dar pozitiv şi salvator, este cvasi inexistentă, căci a fost abolită în autenticitatea ei de civilizaţia consumistă, astfel încât cunoaşterea poetică  şi mântuirea omului sunt la grea cumpănă şi revin exclusiv limbajului. Dintre premiile acordate între 1978 şi 2000 marelui poet dispărut amintim Viareggio, Feltrinelli (acordat de Accademia dei Lincei), Bagutta.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul