Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un Luceafăr cu umbre şi lumini

        Dan Cristea


Revista „Luceafărul“ va împlini, pe data de 15 iulie 2008, cincizeci de ani de existenţă neîntreruptă. Este un moment festiv, desigur, atât pentru viaţa revistei, cât şi pentru comunitatea presei noastre literare, dar ar fi o eroare să tratăm acest moment numai într-un mod pur triumfalist. Dimpotrivă, împlinirea semicentenarului luceferist s-ar putrea constitui şi într-un prilej de reflecţie asupra funcţionării revistelor noastre literare şi mai ales a celor care, precum „Luceafărul“, au apărut şi apar sub egida Uniunii Scriitorilor.


Într-adevăr, „Luceafărul“ se bucură de istoria celor cincizeci de ani de existenţă, însă mai bine de treizeci dintre aceştia s-au petrecut în condiţiile unui regim totalitar, regim care a căutat prin toate mijloacele, şi uneori chiar a şi izbutit, să-şi aservească cultura şi să-i înregimenteze pe oamenii de cultură potrivit scopurilor sale declarat propagandistice. Din acest punct de vedere, „Luceafărul“ împărtăşeşte, în multe privinţe, soarta mai tuturor revistelor literare apărute în România după instalarea puterii comuniste. În condiţiile unei prese şi ale unei pieţe editoriale libere, o revistă ia fiinţă şi se manifestă, în primul rând, ca un suport pentru apariţia, promovarea şi recunoaşterea unui grup literar. O revistă ar însemna astfel afinităţi, gusturi, preferinţe, preocupări şi atitudini comune sau împărtăşite faţă de cultură, faţă de literatură. Tuturor acestor fermenţi adevăraţi, de coagulare în jurul unui crez artistic, la noi le-a ţinut locul, înainte de ’89, directiva, indicaţia, controlul, dar şi intriga, manipularea sau jocurile de putere din partidul atotstăpânitor.


O privire asupra istoriei revistei în această perioadă, eliberată, pe cât posibil, de orice resentimente ori prejudecăţi revanşarde, ne scoate înainte un drum sinuos, presărat uneori cu reuşite, alteori blocat direct în eşecuri, dar niciodată ceva care ar semăna unei dezvoltări, unei continuităţi organice, normale, condiţionate din interior. În fruntea acestei reviste, apărute la sfârşitul obsedantului deceniu, într-un moment care coincide cu retragerea din ţară a trupelor sovietice de ocupaţie, cu încercările tot mai evidente de lepădare de proletcultism şi de normele aberante ale realismului socialist, s-au perindat, de-a lungul celor trei decenii, mai multe conduceri, unele cu o viaţă mai lungă, altele silite să se retragă la scurt timp după instalare. De ce lucrurile s-au petrecut într-un fel şi nu în altul demonstrează din plin arbitrariul imixtiunii politice şi administrative în viaţa revistei. Deciziile se iau undeva, „sus“, departe de cei care scriu şi compun publicaţia, aşa cum se întâmplă, de altfel, în toate instituţiile culturale ale epocii. Nu e de mirare astfel că programele „Luceafărul“ se schimbă aproape cu fiecare nouă echipă de conducere, că acestea sunt, în marea majoritate, convenţionale şi stereotipe, retorice şi propagandistice, exprimând, în genere, fluctuaţiile de destindere şi cenzură din orientările partidului unic privitoare la cultură şi la problemele literare. Ceea ce se clama cu maximă generozitate, de pildă, în numărul întâi al „Luceafărul“, şi anume faptul că revista se adresează în primul rând tinerilor, „celor care s-au afirmat, sau celor care se vor afirma“, devine, într-o perioadă de timp ulterioară, un soi de lait-motiv declamativ, o himeră verbală care a bântuit, ani şi ani, prin speranţele şi aşteptările multor autori îndreptăţiţi la o asemenea deschidere spre noi generaţii. La fel se întâmplă de multe ori şi cu frazele-program care stipulau prioritatea în revistă a valorilor literare autentice, acţionându-se în realitate tocmai împotriva criteriilor axiologice afişate.


Revista, în istoria ei, a cunoscut, fireşte, şi perioade de timp favorabile şi creative, legate atât de generozitatea, echilibrul, perspectiva, spiritul critic sau abilitatea scriitorilor puşi în fruntea publicaţiei (?tefan Bănulescu, Virgil Teodorescu, însoţiţi de capabile echipe de conducere), cât şi de scurtele răgazuri de dezgheţ din atmosfera politică şi ideologică a Istoriei mari. Dar ceea ce a contribuit, înainte de toate, la renumele, prestigiul şi succesele „Luceafărul“, atâtea câtea au fost, e reprezentat de talentul, înzestrarea, abnegaţia şi dragostea pentru literatură a tinerilor scriitori, poeţi, prozatori, eseişti ori critici, mai ales din anii ’60 şi ’70, care au susţinut prin creaţiile lor paginile publicaţiei. Aici au debutat, s-au afirmat, au colaborat sau au cunoscut consacrarea, printre alţii, Constanţa Buzea, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Gheorghe Pituţ, Adrian Păunescu, D. R. Popescu, Fănuş Neagu, Ion Gheorghe, Ilie Constantin, Horia Pătraşcu, Mircea Dinescu, Sânziana Pop, Gabriela Adameşteanu, Ioana Ieronim, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Alexandru George, Mircea Iorgulescu, Alex. ?tefănescu. Numeroase nume se mai pot adăuga la acestea deja citate, dar gândul semnatarului acestor rânduri de aducere aminte se îndreaptă, subiectiv şi cu memorii neşterse, spre cei plecaţi, la un moment dat, în exil (Gabriela Melinescu, Dorin Tudoran), ca şi spre cei, dintre colegii de redacţie, plecaţi pentru totdeuna în nefiinţă (Marius Robescu, Grigore Hagiu, Nicolae Velea, Cezar Baltag, Gheorghe Suciu, Dan Laurenţiu, Nicolae Ciobanu, Cezar Ivănescu, Matei Gavril).


Din păcate, la câţiva ani după Tezele din iulie 1971, care propăvăduiau, în materie de cultură, „cerinţele educaţiei comuniste“ sau „interesele construcţiei socialiste“, îndemnând, printre altele, la condamnarea cărţilor care „promovează idei şi concepţii dăunătoare“, revista „Luceafărul“, sub conduceri impuse de partid şi în dispreţul adeziunilor breslei, cunoaşte perioadele cele mai negre din istoria sa de trei decenii ante’89. Treptat, dar cu o perseverenţă demnă de o cauză mai bună, spre sfârşitul anilor optzeci, cea de-a doua revistă - fanion a Uniunii Scriitorilor, după „România literară“, se transformă, după cum se ştie, în publicaţia-lampadofor a protocronismului, antioccidentalismului şi naţionalismului ceauşist. Puţine semnături noi, de valoare, mai reuşesc să străbată prin noianul de dezbateri şi campanii, de întâlniri teoretice şi mese rotunde care promovează, sub diverse forme, linia partidului, iar, pe de altă parte, agresivitatea şi disensiunea în lumea breslei scriitoriceşti, deja nesolidară prin definiţie. Campania dusă în revistă, timp de 132 de numere, împotriva „Europei libere“ şi a scriitorilor din exil rămâne drept una din paginile cele mai contestabile din istoria „Luceafărul“, întrecând, prin deformare, delaţiune şi violenţă, până şi campaniile de aşa-zisă „demascare“ din epoca proletcultistă. Este momentul ca, într-o totală despărţire de umbrele şi imaginile negative, „Luceafărul“ să-şi asume acum, cu spirit critic, injustiţiile şi deformările trecutului. Greşelile, ca şi succesele fac parte deopotrivă din istoria revistei.


Incertitudinile, ezitările şi greutăţile cu care s-a confruntat revista, ca şi celelalte publicaţii literare, în perioada de tranziţie, de după 1989, nu sunt foarte departe şi nici foarte diferite de problemele şi întrebările de care ne izbim chiar şi acum, în prezentul prezentului. Prin eforturile lui Laurenţiu Ulici, revista „Luceafărul“ s-a primenit într-o serie nouă, debarasându-se de ur­mele şi umbrele trecutului, devenind, pentru prima oară în istoria ei, o revistă gândită şi direcţionată emi­na­mente de scriitori. Cu alte cuvinte, o revistă independentă de puterea politică. Revista a trebuit totuşi să înveţe o lecţie nouă, pe care, şi acum, tot încercăm să ne-o însuşim cât mai bine, cu toate riscurile inerente. ?i anume, lecţia că într-o piaţă editorială liberă o publi­caţie, fie ea şi literară, este dependentă de mişcările de opinie, ca şi de mişcările de ofertă şi consum. Este o lecţie, în primul rând, de su­pra­vieţuire, căreia Marius Tupan i-a făcut faţă, cu per­severenţă şi risipire de sine, vreme de opt ani. Ca şi povestea, lecţia continuă.


Lectura editorialelor-program, cu tipica lor frazare angajată în începuturi de drum, programe cu care ne-au obişnuit, până la saturare, revistele literare din perioada comunistă la fiecare reînnoire de conducere, ar trebui să ne facă reticenţi, ba chiar să ne lecuiască pe vecie de astfel de şabloane retorice. Nici măcar celebrarea unui semicentenar nu justifică emiterea de previziuni. Viaţa unei reviste, ca şi viaţa unei fiinţe umane, ţine de imponderabile. Aşadar, cu bun simţ, cu spirit critic, fără emfază, dar cu ţinută, ne propunem să durăm, onorând în acest fel chiar cei cincizeci de ani de istorie ai „Luceafărul“.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul