Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Moartea prematură a scriitorului şi a literaturii (II)

        Radu Aldulescu

Vorbeam, aşadar, despre scriitorii copleşiţi de nemulţumiri de tot felul, pasibile de a le procura o moarte prematură. Nu cred că sar din această normă nici scriitorii care, dintr-o laşitate-predispoziţie strategică pupincuristică disimulată în decenţă-civilitate, nu-şi arată nemulţumirile nici la un pahar de vorbă-bârfă, necum să le facă publice scriind despre ele, provocându-le disconfort celor care au pâinea şi cuţitul când e să le taie şi lor o bucăţică. Mediul cultural e plin de astfel de îngeri, admiraţi pentru a nu fi vorbit niciodată de rău pe nimeni, ceea ce le permite să sugă la mai multe oi, dar e departe de a face din ei nişte mulţumiţi. Să mă ierte Dumnezeu, cred că toţi scriitorii din România, şi cei despre care nu ştiu absolut nimic, nici cum îi cheamă, sunt nemulţumiţi în diverse grade (oricum, de la mediu în sus), mai nemulţumiţi decât cei mai nemulţumiţi români, şomeri sau practicanţi ai unor profesii oneste-falimentare precum strungăria, ingineria ori profesoratul.


E adevărat că nemulţumirile scriitorului se pot ivi pe fondul unui anume tip de sensibilitate, dar cel dintâi motiv şi cel mai puternic ar fi că scrisul, mai cu seamă scrisul literaturii propriu-zise (există mai multe feluri de scris, care diversifică în fel şi chip piaţa editorială, inclusiv scrisul subliteraturii şi pseudoliteraturii), nu mai înseamnă nimic în România acestor vremuri. Este una din cele mai prost plătite munci din epoca actuală. Aş îndrăzni să spun şi una din cele mai dispreţuite, nu doar de cei care n-au citit nici o carte de literatură în viaţa lor, ci şi de cei implicaţi în sistemul cultural şi având drept scop, nemărturisit poate nici sieşi, de a-şi da obolul la moartea literaturii şi a scriitorului. Reamintesc, în acest sens, un lucru uitat-ignorat cu bună ştiinţă: în editurile din România, cu foarte rare excepţii, autorul român e ultimul om, mai prost plătit decât şoferul sau femeia de serviciu, şi asta în cazurile privilegiaţilor care nu-şi scot cărţile pe banii proprii. Că autorul român nu se vinde e o poveste veche, pe care o tot aud de pe la începutul anilor nouăzeci. O spun inclusiv colegi de-ai noştri, scriitori deveniţi patroni de editură sau doar slujbaşi în astfel de instituţii, contribuabili la respectivul genocid: autorul român nu se vinde, deci orice investiţie în promovarea lui e neavenită.


Autorul român trebuie să piară. Ar fi fost interesant de făcut o anchetă statistică a sumelor cheltuite pe drepturile de autor şi promovarea autorilor români, în contrapondere cu câştigurile editorilor din indiferent ce surse, inclusiv de pe urma autorilor români. Să fim serioşi: dacă autorul român ar însemna o cheltuială inutilă, fără acoperire pentru un editor, acesta nu i-ar mai scoate cărţi. Aflat în permanenţă într-un faliment declarat şi veşnic amânat, de bine, de rău, editorul se menţine la un anumit nivel de prosperitate, adesea în creştere, la care autorul n-ar avea vreodată acces.


Există în România editori extrem de bogaţi, unii dintre ei pretinzându-se scriitori, la curent, pasămite, cu sărăcia în care trăieşte autorul român şi poate tocmai de aceea veşnic dispuşi să-şi economisească banii de ţigări din drepturile de autor. Este notoriu cazul patronului Editurii Paralela 45, Călin Vlasie (poet la bază), dat în judecată pentru neplata drepturilor de autor de prozatorul Dumitru Ţepeneag. Suma respectivelor drepturi era derizorie, câteva milioane de lei vechi, dar ea dă seama de un reflex al meschinăriei îndelung exersat, fără de care acel patron de editură n-ar fi reuşit să parvină şi care l-a ajutat, la o adică, să-şi piardă sufletul şi presupusul talent de poet. Asta-i, însă, altă poveste. În peste nouăzeci la sută din cazuri, editorii cer bani autorilor români publicaţi, sume mai mari decât costul editării, deoarece ei sunt oameni de afaceri pentru care profitu-i sfânt. Ei se închină la profit, la ban, adică, şi-i aduc jertfe pe măsură, iar acest mod de viaţă naşte şi întreţine nişte nemulţumiri de un tip special, cu atât mai atroce cu cât sunt mai nejustificate. Banul îl schimbă pe om, iar omul se iluzionează că schimbarea-i în bine şi când schimbarea în rău e mai mult decât evidentă, atrăgând după sine nemulţumiri cu duiumul.


Există, aşadar, nemulţumiri de toată mâna, pe toate palierele mediului literar autohton. Cel mai realizat scriitor român, Mircea Cărtărescu, este, poate, şi cel mai nemulţumit. Aşa reiese cel puţin din cea mai recentă scriere a sa, Jurnalul Zen: nemulţumiri de toată mâna legate de destinul său privat şi mai ales scriitoricesc, dintre care obligat mi-a atras atenţia cea legată de existenţa unor scriitori rataţi (aşa îi numeşte M.C., al cărui cuvânt are greutate, la o adică), precum subsemnatul, Alexandru Ecovoiu şi Horia Ursu, care, după cum reiese din context, scriu şi publică prea mult. Nu ştiu în ce categorie s-ar putea încadra acest gen de nemulţumire – nişte scriitori rataţi care, pasămite, îi consumă sau îi împut aerul necesar inspiraţiei performanţelor literare –, dar ea s-ar putea potrivi, după cum reiese tot din Jurnalul Zen, cu nemulţumirea lui M.C. stârnită de ignoranţa membrilor juriului Premiului Nobel pentru Literatură, care nu catadicsesc să-l bage în seamă.


Iertată fie-mi lipsa de modestie, dar, ca un cât de cât avizat în ale literaturii, care am citit vreo zece laureaţi ai Nobelului literar, garantez că, în privinţa respectivului premiu, Cărtărescu va rămâne veşnic nemulţumit, perfect integrat scriitorimii române, copleşită de nemulţumiri mai mult sau mai puţin subiective, dar îndeajuns de puternice pentru a le procura o moarte prematură.


Nota redacţiei: Şi încă autorul articolului nu s-a referit la editorii putrezi de bogaţi care, prin neplata obstinată a timbrului literar, încălcare în masă fără echivalent în alt domeniu a unei legi a statului român, frustrează, pe încă o cale, scriitorul (adesea confratele lor) de nişte fonduri la care legea îi dă explicit dreptul. Iată cum scriitorul-editor contribuie dublu la moartea semenului său, scriitorul-scriitor.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul