Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Malformarea sferei publice româneşti în comunism (I)

        Nicolae Stan

După anul 1945, luând forma „crainicilor” sistemului nivelator, „împrejurările” au dominat atât oamenii, cât şi comunicarea dintre ei, pe care au suspendat-o oficial, instituindu-se monopolul partidului-stat.


Două au fost premisele care au susţinut eliminarea cadrului dialogic, în care un individ, membru al forumului, îşi plasează argumentele: i) anularea proprietăţii private şi instaurarea proprietăţii comune, statale, asupra mijloacelor de producţie, ii) ideologizarea vieţii intelectuale oficiale printr-un control totalitar asupra conţinuturilor învăţământului şi culturii.(...)


Tradiţia românească organicist-ortodoxistă, accentuat centripetă a lentorii şi autoizolării, s-ar putea spune că a determinat o lipsă de reacţie socială la malformarea lui zoon politikon. Pasivitatea, fatalitatea deveniseră norme fireşti şi, deci, obligatorii, ba, mai mult, începuseră să fie iubite... Un amor fati naţional. Una din dovezile acţiunii acestei cauze seculare era şi comportamentul servil şi duplicitar al preoţilor ortodocşi, care-şi scindau fiinţa cu uşurinţă în supratemporalitate, „protestând” exclusiv prin credinţa dreaptă, pe de o parte, şi în fiinţe pământene, pe de altă parte, care, întru menţinerea stabilităţii centripete, pot şi trebuie să-i aducă Cezarului ce-i al Cezarului: slăvirea numelui lui în bisericile patriei, într-o practică pur nominalistă.(...)


Ceea ce rămânea relativ autentic se retrăsese, sub presiunea impulsului de conservare, în sfera privată a familiei sau a prietenilor apropiaţi. Dar şi aici intrase virusul naţional al suspiciunii generalizate: soţia, de pildă, devenise tovarăşă de viaţă, iar în această calitate, confuz dublă, ea putea trăda, aflată sub posibile influenţe „malefice”. De aceea, soţia merita şi trebuia iubită, dar, în acelaşi timp, tovarăşa merita şi trebuia urmărită, atent monitorizată.


Acesta era tabloul general care încadra, structural şi funcţional, tipul-surogat de sferă publică în România socialistă.


Adevărata comunicare socială, tocmai întrucât era interzisă, suspendată, şi-a găsit, însă, debuşee, căi de salvare, în grupuri specializate (pe care Sorin Adam Matei le numeşte „grupuri de prestigiu”, închise, cu voinţă de dominaţie), subterane, marginalizate faţă de procesul dogmatic-oficial al circulaţiei ideilor: Şcoala de la Păltiniş (un model filosofic) şi Optzecismul (modelul unei generaţii de creaţie).


Modelul filosofic: Şcoala de la Păltiniş


Grupul de tineri filosofi, aflaţi în jurul lui Constantin Noica, şi-a obiectivat exerciţiul lui paideic prin publicarea de către Gabriel Liiceanu, membru central al grupului, în anul 1983, a Jurnalului de la Păltiniş. Sfera publică literară, amorţită în fundătura ideologică, fusese, în sfârşit, retrezită. O efervescenţă culturală autentică, împletită confuz cu un mimetism cultural (filologic) inerent, a cuprins, ca un foc de nestins, nu numai pe cei câţiva prieteni păltinişeni, ci pe toţi iubitorii de mişcare a ideilor libere. Senzaţia lăsată de Jurnal a constat în configurarea bruscă a convingerii fiecăruia că exercitarea libertăţii, sub forma ei culturală, dar nu numai, era posibilă. De altfel, în acest sens, într-o scrisoare a lui Gabriel Liiceanu către un alt păltinişan, Sorin Vieru, se localiza miza comunicării (drapată în cuminecare) modelului paideic, celorlalţi: „Păltinişul nostru: dezlănţuirea unei aventuri paideice exemplare, potenţată de desfăşurarea ei într-un spaţiu de lehamite, de indiferenţă, de aroganţă sau ostilitate; o excitare, cu mijloace informale, a resurselor spirituale amorţite”.


Dar noutatea împărtăşirii publice a grupului a generat mecanisme de autoapărare din partea restului neparticipant: grupul a fost (şi încă mai este!) calificat drept „trufaş”, membri ei au fost numiţi „catari”, Păltinişul fiind „o cetate întărită a orgoliului exclusivist” (N. Steinhardt, 1983, revista Familia). Într-adevăr, atunci când un grup de prieteni îşi fac publice trăirile culturale şi reţeaua de opţiuni valorice, gestul conţine, în natura lui, o doză de exhibiţionism: de n-ar fi fost în intenţie, nu mă îndoiesc că astfel va fi fost receptat. Simţindu-se excluşi şi împinşi, fără voia lor, ca părţi, către lumea băcanilor (reacţia, ea însăşi orgolioasă, a lui N. Steinhardt este justificată, de îndată ce călugărul-filosof lucra la cea mai tragică mărturie despre măreţia umană, apărută peste puţin timp în Jurnalul fericirii...), ceilalţi s-au apărat prin atacul la trufia încrederii exclusive în filosofie, în „a trăi cultural”, în opoziţie cu lumea „iluziilor spulberate” a lui a trăi şi necultural. Polemicile s-au atenuat şi sublimat în Epistolarul publicat în anul 1987, care conţine diversele scrisori dintre membrii „de drept” ai grupului (Liiceanu, Pleşu, Vieru) şi cei apropiaţi lor, dar rămaşi, pentru început, ex­teriori paideii păltinişene făcute publice.


Abia această ultimă colecţie de scrisori este ostentativă, prin numeroasele ei vendete, orgolii, nuanţe, complimentări, laude reciproce, justificări, explicaţii – în final împăcate într-un consens liniştitor şi reciproc avantajos. Abia aceste „cereri de aprobare”, aprobate cu mărinimia Întâiului, la participarea, post factum, construirii unui model paideic ce s-a vrut, iniţial, a fi obiectiv, destinat publicului, lasă impresia neplăcută, descurajantă, a unei dorinţe subiective de privatizare a modelului public, laolaltă cu ambiţia unei legitimări culturale preferenţiale prin adeziuni private.


Epistolarul desubstanţializează şi relativizează forţa argumentativă şi public-persuasivă a Jurnalului.
Fragment din volumul
Incursiune în sfera publică romînească,
în curs de apariţie la Editura Eikon

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul