Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Paradigma esenţialului şi noile strategii în educaţie

        Adrian Costache

Dilemele educaţiei sunt fie numeroase pen­tru unii, fie aproape inexistente pentru alţii. Trecerea de la un învăţământ academic la un învăţământ bazat pe competenţe a fost pentru o parte a corpului profesoral o adevărată revoluţie. De fapt, procesul, reformarea, atât cât a existat până acum, s-a desfăşurat sub semnul stângăciei. Mai mult, o asemenea abordare nu ar fi trebuit să fie deloc o noutate absolută, fiindcă fusese anunţată încă din deceniul opt al secolului trecut, căci încă de atunci doi termeni tulburau lumea didactică românească: formativ versus informativ. Dar, dacă în deceniul opt discuţia era doar teoretică, fără a deveni vreodată şi acţiune menită a se exprima în modificarea de programe/conţinuturi, abia după 1998 filozofia acestui nou mod de a face şcoală a devenit într-o anume măsură realitate. Doar că lucrurile s-au desfăşurat în stilul românesc, prin improvizaţie şi formalism adică. Trecerea de la o şcoală academică la o şcoală cu virtuţi de incluziune socială s-a făcut inginereşte: de cele mai multe ori s-a procedat la excluderi/tăieri de conţinuturi teoretice informative din programele şcolare, fără ca cineva să mai fie interesat de ceea ce în şcoală se cheamă logica disciplinei de studiu sau interdisciplinaritatea ca mod de a face sinteze ale învăţării, ca să nu mai vorbim de o viziune crosscurriculară. De altfel, reactualizarea conţinuturilor fundamentale ale unei discipline de studiu nu a fost în ultimele două decenii obiectul vreunei strategii ministeriale distincte. Fără de această reactualizare era evident că acea „societate a cunoaşterii”, clamată de mai toţi „refor­miştii”, obiectiv al educaţiei europene, nu putea deveni fapt educaţional, iar învăţarea (există o învăţare de concepte care e abc-ul fiecărei discipline de studiu) s-a risipit în confuzie, improvizaţie şi subiectivisme. Con­secinţa a fost aceea că ne-am trezit cu toţii în faţa unei realităţi ameţitoare: am descoperit noi, profesorii de la catedră, experţii din minister, comentatorii de pe margine că nu avem în educaţie o cultură a esenţialului specifică noilor strategii. Şi atunci, în loc de a se aduna un „grup de înţelepţi” care să răspună la întrebarea ce trebuie să ştie, esenţial, un elev, absolvent al învăţământului general obligatoriu sau un absolvent de liceu, am tot amânat rezolvarea, consumându-ne energiile în preluarea mecanică de proiecte şi viziuni europene şi făcând abstracţie, cu un oarecare dispreţ şi cu temeinicie, de ceea ce însemna „şcoala reală”.


Sigur, între timp apele s-au mai limpezit. Noua Lege a Educaţiei propune o viziune unitară cel puţin asupra segmentului de învăţământ obligatoriu – şi e prima dată în ultimii zece ani când se întâmplă acest lucru. Se speră că, în acest mod, absenteismul, o adevărată „plagă” a şcolii de azi, va fi rapid diminuat, iar populaţia de vârstă şcolară va trece în cvasiunanimitatea ei prin şcoala obligatorie. Se mai speră şi că acea cultură a esenţialului îşi va găsi o întruchipare în alternanţa reală discipline obligatorii/discipline opţionale. S-ar găsi, astfel, o motivaţie suficientă pentru ca elevul să rămână la şcoală, argumentul fiind un model curricular care să fie prietenos cu elevul, dar, în acelaşi timp, riguros şi care să pună bazele unui parteneriat real profesor-elev, asigurând, în cele din urmă, „alfabetizarea” matematică şi lingvistică.


Între timp, retorica noilor strategii ocupă timpul MECTS sau umple paginile revistelor de specialitate, atâtea câte mai sunt ele (unele născute ca apendice ale unor proiecte europene sau ale sindicatelor). Se vorbeşte, fireşte, mai departe de „societatea cunoaşterii”, fără ca aici toată lumea să înţeleagă neapărat acelaşi lucru. Diferenţa vine, firesc, din modul de implementare a conceptului. Se mai discută despre educaţia pe toată durata vieţii, educaţia inclusivă, educaţia la distanţă, programe speciale pentru copiii străini, educaţia pentru mediu, educaţia tehnologică ori educaţia copiilor cu abilităţi deosebite, despre educaţia motivării pentru a învăţa, educaţia cu ajutorul internetului, educaţia timpurie, educaţia înaltă şi educaţia remedială, toate aceste sintagme, ca şi altele, în parte de neînţeles pentru partenerii şcolii de azi – părinţii şi societatea civilă –, sunând bine în seminarii, simpozioane de tot felul. Când, însă, strategiile trebuie transpuse în practică, lucrurile se complică enorm, iar limbajele încep să nu mai comunice.


Dincolo de această stare, lucrurile sunt mult mai simple. Şcoala de azi trebuie să se (re)descopere pe sine şi să recupereze principiile fundamentale ale cunoaşterii (de la simplu la complex, de la concret la abstract etc.), ca şi rigoarea învăţării, care înseamnă, cum observa recent un pedagog, şi repetare/lectură din manual şi feedback, şi învăţarea de concepte. Competenţele, marea „descoperire” a şcolii de azi, vor rămâne „forme fără fond”, în afara unor conţinuturi şi cunoştinţe realmente esenţiale. Către identificarea acestora trebuie să se îndrepte într-o primă fază practicienii şi experţii educaţiei... Faptul că un elev de liceu, de exemplu, nu ştie ce înseamnă interbelic nu e doar un accident, ci poate fi un fapt simbolic, care înseamnă că aşa-zisa societate a cunoaşterii, clamată în Europa de azi, nu e deocamdată, pentru mulţi, decât o iluzie.


Încă o dată. Lucrurile sunt încă simple. Toate discuţiile despre pregătirea absolventului ori despre cum va arăta lumea peste douăzeci de ani, despre câte şi ce abilităţi practice trebuie să dobândească un elev în şcoală, despre pregătirea acestuia pentru viaţă şi societate sunt redundante atâta vreme cât nu vom avea un elev „alfabetizat” matematic, lingvistic şi cultural. Aceasta este marea problemă a şcolii româneşti de azi. Fiindcă un asemenea elev, elevul standard al unei societăţi marcate cultural, va putea oricând să se înscrie într-un proiect de „educaţie pe toată durata vieţii” şi să-şi găsească, astfel, locul într-o lume a cărei dinamicitate surclasează toate previziunile... În spatele unei asemenea „alfabetizări” se află de fapt şansa tinerei generaţii de a avea o identitate în faţa unui timp ce pare a nu fi prietenos cu această generaţie, vulnerabilă şi vulnerabilizată. În cele din urmă, oricum am întoarce lucrurile, în absenţa marilor credinţe şi idealuri, ce caracterizează epoci de înălţare spirituală, în vremurile noastre cultura singură mai poate feri această generaţie de posibile şi dramatice rătăciri. 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul