Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Lamento la vreme de iarnă

        Gică Contra

Nu ştiu alţii cum sunt, dar când bate vântul afară şi zilele se răcesc, aromind a târzie iarnă-a vrajbei noastre, eu unul încep să mă scufund în acea melanholie blegoasă pe care doar o nouă ratare a calificării într-un turneu final de campionat european, o veselă clasare după Burkina Faso în clasamentul FIFA sau încă o campanie de eradicare a corupţiei din fotbalul românesc ratată în buna tradiţie strămoşească o mai pot susţine de umeri să nu se prăbuşească în dezolare iremediabilă.


Nu, nu vă grăbiţi să depistaţi în fraza anterioară chestia aia formală pe care logicienii o numesc contradictio in adjecto. Lucrurile stau exact aşa cum am spus mai sus: eşecurile, repetate într-o năucitoare varietate de forme şi conţinuturi, au ajuns să transfere în cele şapte inimi ce sălăşluiesc în pieptu-ne de-aramă sentimentul tonic al apartenenţei la o morfologie etnică inconturnabilă şi indestructibilă. Oricât de aprig ne-ar zdruncina vânturile-valurile istoriei, oricât de vehement ne-ar apăsa stihia globalizării, ba chiar oricâte bucurii existenţiale ne-ar înfiora sufletul indigent e tot degeaba şi-n zadar, copile: rămânem nemuritori şi reci, egali cu noi înşine în orgolioasa deviză a naturelului nostru simţitor – am fost, suntem şi vom fi iară şi iară ce-am fost şi mai mult decât atât! Ne place la nebunie jocul cu mărgelele de sticlă ale contraperformanţei sportive pentru că el ne oferă temeiuri inefabile pentru plonjarea în văicăreli optimiste şi lamento-uri perverse. Cu cât coborâm mai jos în ierarhiile care contează, cu cât e mai vai de capul şi restul anatomiei noastre personale, cu atât retorica adiacentă degradării devine mai colorată şi mai expresivă. Suntem fazi şi comuni la triumfuri, în schimb catastrofele ne energizează spiritul creator şi ne învecinează cu geniul. „Stăm prost, domnilor!” nu mai e demult o pârlită de constatare prin frunzele căreia adie regretul; dimpotrivă, am preschimbat-o în mobilizator brand de ţară şi în uzină de metafore apocaliptice. Ne simţim bine când ne e rău fiindcă asta ne stimulează masochismul exuberant.


Când pe timpul, nu foarte îndepărtat, al zăpezilor de altădată Unirea Urziceni izbutea opt puncte în grupele Champions Lea­gue ne bucuram  banal şi morocănos. Acum, când Oţelul Galaţi a adunat cu sudoarea frunţii lui Dorinel Munteanu zero puncte înaintea ultimului joc din aceleaşi grupe, suntem în elementul nostru, polemizăm cu divinitatea şi dialogăm cu Eclesiastul, aşe­zându-ne pe-o ureche coroana damnaţiunii ancestrale şi fatalităţii cotidiene.


Când nu mai târziu de anul trecut, Di­namo îşi tânguia neputinţa pe la mijlocul clasamentului, ne râdeam în barba rasă cu Gillette Mach 3, adulmecând parşive satisfacţii curente. Acum, când aceeaşi echipă profund mediocră, în (aproape) aceeaşi com­ponenţă pestriţă defilează haiduceşte prin Liga I cu blazonul de lider fluturând în semn de vânare de vânt şi de vanitas vanitatum, în loc să ne dăm cu capul bunei speranţe de pereţi, cultivăm aiuritor filozofia miracolului şi exersăm hermeneutica nimicului cu zurgălăi.


Să nu fiu, totuşi, nedrept până la capăt cu acest club de fotbal care a cunoscut şi zile mai bune: preţuiesc performanţa lui Ionel Dănciulescu, devenit al doilea goleador român din toate timpurile, îi stimez modestia şi îi admir sportivitatea. Cred chiar că, dacă n-ar fi risipit vreo 4-5 ani de hoinăreală păguboasă prin fel de fel de campionate străine, de la Atlantic la Pacific, avea şanse serioase să ameninţe aparent inexpugnabila primă poziţie ocupată de câteva decenii de fabulosul Dudu Geor­gescu, dar fără a fi beneficiat, asemenea lui, de serviciile unei întregi echipe şi de non-combat-ul unei întregi divizii. Şi acum, întrebare de baraj pentru promovare în liga naivilor funciari: ştie cineva de câte ori a îmbrăcat tricoul echipei reprezentative a Ro­mâniei Ionel Dănciulescu? Nu, nu-mi răspundeţi, n-am timp de răspunsuri, abia am spaţiu de pus întrebări. Încheiat paranteza…
.
Asemenea zic vouă: mai ţineţi minte vremurile pastorale ale lui homo homini lupus, când arbitrii noştri, cu sau fără ecuson FIFA, furau benign la modul ciupitativ, inventând câte-un inocent ofsaid imaginar, sancţionând drastic câte-un fault de joc comis prin preajma careului de 16 metri sau lăsându-se convinşi de câte-o simulare primitivă? Ehei, ce mai pamflete spumoase şi ce mai invocări ale dreptăţii celeste ne animau discursul clocotind de sfântă mânie pro­letară şi mic-burgheză, în doze comparabile (Cântă, zeiţă, mânia ce-aprinse pe… În fine, ce mai contează pe cine?!).


Acum, fluieraşii incoruptibilului Ion Crăciunescu, bravul chevallier sans peur et sans reproche vâlcean, tâlhăresc ca-n codrul Vlăsiei şi Teleormanului din care fiecare rupe câte-o rămurea, ce-i pasă CCA de ea, scot mingea din plasa porţilor şi marchează goluri în numele şi prenumele cui trebuie, închid ochii cât cepele la infracţiuni clare ca lumina zilei în care vin peştii şi, în general vorbind, îşi bagă picioarele până la genunchi în regulamentul jocului de fotbal, varianta revăzută şi adăugită în birourile din b-dul Poligrafiei. Şi ce se întâmplă, mă rog frumos, în această ordine de idei şi sentimente cvasipenale? Mai nimic: Crăciunescu îşi apără ciracii ca pe propriul copil, arbitru el însuşi, ăştia îşi apără interesele mai abitir decât îşi apără Tătăruşanu, când aţipeşte el fotogenic, poarta suspinelor, iar restul lumii îşi apără sărăcia, şi nevoile şi neamurile de la ţară, fluierând a pagubă doine de jale şi scuipându-şi în sân precum că Doamne fereşte de mai rău!


…Altfel, totul e bine când se sfârşeşte cu un penalti transformat în minutul 93, trăim în cea mai mirifică dintre lumile fotbalistice posibile şi, cuviincioşi şi cu frica lui Pantocrator, ne pregătim sufleteşte şi sarmaliceşte pentru Revelionul festiv, când ne vom adresa unii altora, uniţi în cuget şi-n simţire microbistă, cu sinceră indiferenţă reciprocă, tradiţionalul blestem: LA ANUL ŞI LA MULŢI ANI!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul