Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Fragmentarea fiinţei şi nostalgia întregului

        Dan Cristea

Poet reflexiv şi hiperatent la felul cum formulează lucrurile, Gabriel Chifu îşi explică în repetate rânduri demersurile poetice pe care le întreprinde. Iată-l, de pildă, pe autor într-unul din cele mai convingătoare momente, în acest sens, din noul său volum de versuri, combinând aici atât introspecţia de sine cât şi meditaţia asupra artei sale. E vorba de poemul Mă-mbăt de această viziune, care merită a fi citat în întregime pentru toate lămurile pe care le poate aduce în ce priveşte intenţiile şi angajările existenţiale ale poetului: „Mă simt în sinea mea,/ dar şi în afară. Privesc şi/ mă văd chiar pe mine/ ca şi cum aş vedea/ o montare nouă, uimitoare/ din Cehov sau Shakespeare. Asta e,// am rămas în datul meu,/ am şi ieşit din el./ Uneori, îmi face plăcere/ să mă apropii de mine,/ să mă salut prietenos şi chiar să/ zăbovesc cu mine însumi la o bere,/ plin de-ngăduinţă să-mi ascult/ trăncăneala şi melancoliile.// Alteori, asist tulburat cum/ mă fărâm în bucăţele/ şi vântul care suflă/ mă împrăştie prin cartiere mărginaşe,/iar eu, spectator din aceia ce se implică/ în acţiunea de pe scenă,/ mă chinui/ s-adun cioburile, şuruburile şi arcuşoarele,/ să refac jucărioara,/ deşi sunt convins/ că nu se mai poate repara în veci.// O, mă-mbăt de această viziune./ (Nicio beţie nu e mai mare decât/ să te-mbeţi cu vedenii!) / Şi beat fiind/ de vederea mea mă las pătruns până la capăt/ şi până la capăt/ mă transcriu minuţios, cu pasiune, neobosit“ (p. 102). 


Se observă, aşadar, din acest poem, cum, în genere, se poate observa din întregul volum, că marea temă a versurilor lui Chifu este relaţia cu sine însuşi. Poetul încearcă să se înţeleagă pe sine, să se vadă, să se perceapă, să se gândească deopotrivă ca subiect şi ca obiect, să-şi desluşească „nedesluşita ţesătură“ a propriei făpturi, cum foarte frumos se exprimă într-un alt poem. Este, în acelaşi timp, spectator şi spectacol, privitor şi privit, reflectant şi reflectat, formă şi conţinut. Privirea de sine, dinlăuntru şi din afară, viziunea vederii care se vede văzând îi dezvă­luie când o fiinţă cât de cât coerentă, cu care s-ar putea întreţine relaţii de „îngăduinţă“, când o fiinţă explodată în mii de fragmente, dificil de a mai fi reasamblate la un loc. Ultimul vers al poemului ar putea fi considerat emblematic, definitoriu pentru obsesiile scriitorului, dar şi pentru modul cum sunt acestea abordate pe parcursul întregii cărţi. Intoxicat de fantasma propriei reprezentări, ca de un alcool, căci lumea intimă e, prin definiţie, lumea mirajelor, a reveriilor, a vedeniilor, eul se transcrie „minuţios, cu pasiune, neobosit“. Cu alte cuvinte aceasta e şi natura stilului poetic pe care îl manifestă versurile: repetitiv, revenind şi înaintând aproape imperceptibil, făcând apel la rafinament şi subtilitate, schimbând uşor perspectivele pentru a sublinia şi mai mult persistenţa unor structuri interioare şi căutarea unor soluţii la problemele cu care se confruntă fiinţa poemelor. Această fiinţă trăieşte cu nostalgia întregului, în vreme ce e prinsă în spaimele incoerenţei şi fragmentării.


Un întreg scenariu dualistic, de sorginte mai degrabă tradiţională, îşi pune amprenta pe reprezentările şi metaforele care circumscriu fiinţa sau făptura din versurile lui Gabriel Chifu. Această făptură e deopotrivă trup şi suflet, interior şi exterior, aparenţă şi esenţă, vizibil şi invizibil. Avem de-a face, prin urmare, cu o fiinţă dedublată, în care sufletul, bineînţeles, e ca o „ceaţă luminescentă“, aerian şi „rătăcitor“ prin înalturi, pe când trupul e schimbător, legat de pământ şi de condiţia provizoratului. La fel, tot ceea ce ţine de interioritate şi profunzime, de ascensional şi permanenţă intră în ierarhia privilegiată. Un joc al eurilor, precum şi o „gâlceavă“  a sufletului cu trupul animă tot acest scenariu original, de viaţă sensibilă şi speculativă, de experienţe dramatice, reverii şi opţiuni morale, de angajamente sentimentale şi de melancolii în faţa scurgerii timpului. Am putea invoca, sub pojghiţa acesei scheme narative, care apelează şi la elemente de anatomie (creierul, inima, sângele) şi o dedublare de chipuri şi măşti, conţinând nu altceva decât fragmente de confesiune, de amintiri, de existenţă concretă ducând la uzura fiinţei ori de memorii traumatizante, dintre viaţă şi moarte, precum aceea a acidentului, a spitalului şi recuperării. Procedeele figurative cel mai des folosite de poet sunt analogia (comparaţia) şi antiteza. 


Accesibile, fără imagini ermetice ori limbaj ceţos-oracular, poemele lui Gabriel Chifu propun, nu de puţine ori, construcţii poetice rafinate, afirmând alegeri de natură spirituală. Astfel, într-un poem caracteristic, „casa veche“, dintr-un  „oraş neprietenos“, e evocată asemeni unui obiect viu, însufleţit, ce seamănă, în plus, unui „poem crepuscular“. Pe de altă parte, eul, gândindu-se pe sine, se obiectivează într-un fel, luând forma casei care îl încape „pe de-a-ntregul“, cu „toate firidele şi anexele … invizibile, de complicată natură subtilă“. Casa, ţinând imagistic de tematica refugiului, se dovedeşte a fi adăpostul perfect al eului, spaţiu al libertăţii şi reveriei, al uitării de sinele egoist. Spaţiu şi eu coincid, poetul găsind, aşadar, o modalitate de a vorbi despre opţiunile lui, într-un fel indirect, dar care să poată totuşi să-l definească: „În ea mă mişc liber/ şi chiar plutesc,/ ţinând în mână o ceaşcă de cafea sau o carte/ plutesc din bucătărie în camera de zi,/ din dormitor pe terasă.// Visez să repar casa/ şi să mă întorc în ea,/ să mă retrag trăindu-mi zilele/ aşa cum se cuvine./ Să stau privind pe geam/ şi-ncet să uit de mine,/ vântul să bată şi ploaia să cadă,/ ci soarele pe cer să urce, să coboare.// Aşa cum altădată eremiţii,/ plini de râvnă, cu migală, buchiseau înscrisurile sfinte./ Şi eu, acolo,/ din cartea cea mare/ să deprind neîntrecuta-nvăţătură:/ singurătatea-liniştea./ Până când voi auzi/ cum clipoceşte valul/ la celălalt capăt al pământului“ (Casa mea, p. 12).  


Ingeniozitatea, plăcerea invenţiei imaginare figurează, de asemenea, printre calităţile de bază ale poetului. Făp­tura care circulă astfel prin versurile lui Chifu e una ubicuă, plină de surprize, existând deodată în trecut (atunci) şi în prezent (acum), în proximitate (aici) şi în depărtare (acolo). Se întâmpă cu ea tot felul de lucruri ciudate. Într-un poem (Lumânarea care se consumă fără flacără), fiinţa se scurge din corp, îl părăseşte, şi în timp ce corpul „bate străzile şi oraşele/ vorbeşte, se agită, singur“, eul se simte în altă parte, ca un „fruct fără miez“. Întregul s-a divizat, eul şi corpul trebuie să pornească unul în căutarea celuilat pentru a se aduna împreună şi a restabili unitatea pierdută. Într-un alt poem (Trupuri de rezervă), pentru a rezista existenţei imediate, confuze, cu întâmplări îndesate în creier, până la refuz, „ca boarfele într-un rusac ponosit“, fiinţa se dedublează într-o „făptură de cauciuc“, la vedere, şi într-o făptură ascunsă, cu trupuri puse deoparte, în locuri neştiute, care duc vieţi paralele, dar adevărate. Existenţa autentică s-ar afla, prin urmare, altundeva, înmagazinată în trupurile trecutului, copilăriei, clipelor de fericire: „Aceste trupuri de rezervă/ pâlpâie şi luminează aidoma unor candele./ Aceste trupuri de rezervă/ au inimi inocente, puternice, neîncepute./ N-am decât să închid ochii aici,/ în viaţa asta de doi bani./ Am să trăiesc mai departe prin ele,/ trupurile mele de rezervă“. Dacă acest poem, despre uzura existenţei, caută şi găseşte un „altundeva“ inocent şi adevărat, versurile din Papirus proiectează, în schimb, un  „alt timp“, utopic şi desprins de timpul cotidian, care se referă şi la ceea ce ar constui universul familiar al eului. Acesta îşi înfăşoară, aşa cum se roteşte un papirus, peisajul propriu (şi anume, cerul cu nori şi câteva stele, văzduhul prin care trece vântul, mirosul liliacului înflorit, o umbră, apoi strada cu biserica din apropiere, casa în care eul se vede pe sine însuşi citind) şi pune sulul la păstrat, pentru „alte vremuri“.


În versuri mai destinse, unde dăm atât peste umor, cât şi peste ironie şi autoironie, Gabriel Chifu îşi reprezintă trupul, la sfârşitul zilei, ca pe o maşinărie stricată, pe care ar mai putea s-o repare, eventual, doar îngerii. Sau îşi imaginează făptura, printr-o metaforă militară, ca pe un loc de întâlnire, aidoma câmpului de luptă unde se confruntă armatele la Waterloo,  între „vacarmul de neînţeles“ al trecutului şi „liniştea mare“ a viitorului. În Suntem mai mulţi, unde ne reîntâlnim cu o imagine recurentă a scriitorului, aceea a multiplicităţii eurilor, eul care scrie poemul se plânge de faptul că este doar unul dintre colocatarii trupului, toţi diferiţi şi toţi aflaţi într-o competiţie de întâietate în care „fiecare ţine să răzbată la suprafaţă şi atât“. Cearta şi chiar măcelul dintre aceşti ocupanţi ai trupului este un semn al imperfecţiunii, al disarmoniei şi incongruenţei fiin­ţei. Aceasta se arată, în plus, poroasă, permisibilă şi deschisă pătrunderii altor făpturi, altor obiecte sau chiar divinului, producând spaimă, dar şi sentimentul revelaţiei. Astfel, cineva necunoscut, mirosind cumplit şi pus pe scandal se strecoară în mintea poetului (Întâmplare, p. 40). O muzică neauzită de nimeni altcineva decât de eul care caută să se înţeleagă pe sine („Muzica asta e chiar mormântul“) intră în fiinţa acestuia. În fine, un „oaspete nemărginit“ („cel-fără-de-nceput“) se poate ivi în mintea omului, schimbându-i viaţa.


În mai multe poeme, care includ şi pe cele câteva legate de tema accidentului şi a spitalului, Gabriel Chifu se dezvăluie ca un poet excepţional, al „insului interior“, al visului, al delirului şi coşmarului, de asemenea al golirii, pustiirii şi risipirii de sine. Pe această coardă deopotrivă morală şi spirituală, trecută şi prin timbrul psalmului, Chifu compune versuri memorabile: „Sunt golit, sunt fără zile,/ stau pe un pat de lacrimi/ şi nu pot să dorm,/ nici să mă ridic şi să umblu nu pot,/ mă înec în plânsul meu/ sărăcia mea umple lumea,/ m-am însingurat, m-am împuţinat,/ m-am dezvelit, până la suflet,/ nu mai ştiu drumul spre mine însumi,/ chiar şi pe el l-am uitat“. Încercarea teribilă prin care a trecut îl face pe poet să se arate şi mai atent la viaţă şi la valorile vieţii. El redescoperă extatic, ca pe un nou contact cu lumea, lumina sau „nemăsurata bucurie a vorbirii“. În condiţiile de provizorat ale făpturii, în care moartea, „încă de când ne naştem, îşi ridică în noi neştiuta cetate“, fiecare nouă zi trăită îi apare a fi un „poem genial“.


Poezie în care poetul încearcă să se înţeleagă pe sine, în textura încâlcită a fiinţei sale, poezia lui Gabriel Chifu este, în acelaşi timp, şi o poezie în care eul liric încearcă să se construiască, dar dincolo de fragmentări, de divizări şi incoerenţe. Să devină, cu alte cuvinte, o fiinţă a întregului. Pentru asta însă, sinele trebuie să coincidă, să fie egal cu sine, aşa cum ne demonstrează opţiunea din reveria ascensională a urcării muntelui din poemul Om de aer. Ajuns în vârf, cu „ocolişuri, cu poticneli, cu înfrângeri“, temerarul aventurii spirituale nu mai simte nici balastul, nici apăsarea contingentului. „Acolo tu eşti în fine egal cu tine./ Devii uşor, simplificat: un om de aer“. O altă soluţie, care ar putea oferi poetului un scurt răgaz, de câteva clipe doar, de la  gândul condiţiei provizorii a fiinţe, ar fi aceea a cufundării, a coincidenţei cu tihna domestică şi armonia casnică. Sentimentul sărbătoresc al zilei de duminică, liniştea casei şi mirosurile plăcute ale gospodăriei, semnalele sacre percepute din vecinătate (clopotele trase la biserica din apropiere), toate ar putea duce la închipuirea “că aşa arată fericirea“ (Duminică 5 septembrie 2010). Iubirea, pe de altă parte, care, în remarcabilele poeme de dragostea ale lui Chifu, înseamnă, în genere, coincidenţă, contopire a trupurilor devenite unul singur, se înscrie şi ea printre soluţile interioare capabile de a vindeca nostalgia întregului. Dar contopirea contopirilor, care înlătură „toate ascunzişurile şi abisurile“, e constituită de momentul când fiinţa iese din ea însăşi şi îşi depăşeşte limitele propriul trup printr-o identificare cu cosmosul, cu eternitatea: „Acum fiinţa mea este altceva decât/ trupul meu.// E atât de largă/ şi ţine mult mai mult“ (În dimineaţa slăvită).


Discursul  poetic al lui Gabriel Chifu despre „ţiutul misterios“ pe care îl reprezintă propria fiinţă ne oferă o sensibilă practică şi transcriere de sine în care aproape nimic nu e lăsat la voia întâmplării. 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul