Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Autenticitate veche şi nouă

        Felix Nicolau

Îl ştim pe Mihai Vakulovski ca poet inteligent, ironic şi teribil de postmodern. O minte lucidă, fără patos şi patetisme. Oarecum în aceeaşi linie este şi proza din Tovarăşi de cameră. Student la Chişinău. Rockman (huh!, gata titulatura), Cartea Românească, 2011. Spre deosebire de poeţii emoţionalişti sau absconşi, lui îi vine uşor să presteze epic.


Aşa cum previne şi titlul, este vorba despre un roman de cămin, cu (în special) băieţi ciudaţi sau banali, mai toţi studioşi şi mai toţi golani. Ne aducem aminte de literatura căministă a douămiiştilor, revărsată mai cu seamă în poezie. Aşa-numita literatură de fermoar, îmbibată, suplimentar, cu obsesii, jeluiri şi blesteme. De la aceşti strămoşi, Mihai Vakulovski n-a păstrat decât sexualitatea furibundă, însă deloc problematică la el. Pur şi simplu, fetele sunt percepute ca animale cu orificii, ca „pizde”, aproape de felul în care le percepea Pygmy, micul terorist comunist, din romanul omonim al lui Chuck Palahniuk. Doar că acolo însămânţarea fetişcanelor americane făcea parte dintr-un complot paranoic, dezvoltat cu maxim umor de romancier. Pseudoeroii lui Mihai Vakulovski nu au chef de complicaţii politice sau metafizice. Ei sunt sau „bibani dezaxaţi”, în clocot hormonal („când beau ceai, curvele alea parcă sug pula”), sau soldaţi pe fronturi ruso-moldoveneşti care trimit prietenilor rămaşi acasă misive în limbaj corcit, aproape ininteligibil. Deci avem şi ingredientele prozei Basa, însă, din nou, folosite cu detaşare, împinse în planul doi.


Propriu-zis, autorul vrea să redea la modul autentic viaţa de cămin şi, plecând de aici, să facă portretul unei mini-epoci istorice. Ceea ce reuşeşte foarte bine, deşi naraţiunea se împleticeşte adesea în divagaţii hăis-cea care anulează suspansul. Romancierul acesta are fibră de istoric, mi-am spus! Un istoric al bizarului şi al spectaculosului, relatate sec şi şmechereşte, total în afara fantazării.


Avem şi un narator – iar încărcătura autobiografică este evidentă – ce, precum împăratul Traian de pe Columna ce-i poartă numele, îi întrece pe toţi în abilităţi. Adică e maestru în shotokan, cafteşte trupe de miliţieni (menţi) de unul singur, citeşte pe rupte şi fute cam la fel. Un superman al anilor ’90 când, într-adevăr, idealul mens sana in corpore sano îi înflăcăra pe destui. Sălile de sport erau pline de studenţi care, mai apoi, îşi petreceau week-end-urile în amfiteatrele facultăţilor citind-scriind-ascultând muzică clasică de capul lor. Vremuri apuse deja de 15 ani.


Toată gaşca asta gălăgioasă îşi cultivă cu osârdie superficialitatea, iar atmosfera aduce puţin cu cea de la fabrica de popi a lui Creangă. Romanul se încheagă de-a lungul a două axe: una este formată din întâmplări ciudate de prin cămine, iar cealaltă, de mesajele de la moldovenii rusificaţi, care nu ştiu prea bine pentru ce luptă. În prima categorie avem un student care vine cu taxiul de la metrou la universitate, pentru că Bucureştiul e un oraş periculos, anecdote cu politicieni, fotbalişti şi scriitori, cu un poet nespălat care e cules beat de pe scări de către boboci şi culcat în camera lor. La trezire, drept mulţumire, le urinează pe saltea. Mai sunt şi bancuri circulate prin cămine, extrem de golite de haz, precum cel cu puştiul ce refuză ciorba şi-i cere iritat mă-sii pâine cu căcat. Când primeşte felul cerut, ţipă: „Mai întâi gustă tu!”.


A doua axă este compusă din „documente” care arată aşa: „în rotă noi suntem 14 moldoveni şi un sergent moldovean. La noi degrabă se încep examenele, iar după examene ne atpravlesk unde ţi-a spus Tolea, dar să nu spui la nimeni, bun... Pogoda la noi îi caldă, copacii au înverzit, dar nu toţi, sunt şi care au înflorit. Karoce pogoda îi normală”. În subsol ne sunt oferite dezlegările rusismelor. Sunt multe asemenea scrisori şi ele singure sunt mai hazlii decât toate bancurile din roman. Bineînţeles, situaţia e dramatică: intelectualii în formare încearcă să plece la studii în România ori aiurea şi să rămână acolo, ceilalţi tineri trăiesc în confuzie ideologică şi sunt manipulaţi cu uşurinţă etc. Scriitorul nu deplânge soarta ţării, nici nu ironizează, ci recurge la zeflemea şi sarcasm. Nu sunt vremuri de subtilităţi şi aruncare în ridicol. Până la urmă, sarcasmul şi caterinca sunt şi ele nişte pumni în figură.


Maestru în redarea atmosferei de cămin, autorul îşi aminteşte cu exactitate neghiobia colegilor. Tonul general al povestirii este machoist şi vădit admirator faţă de gesturile non-conformiste, cel mai adesea mitocăneşti. Pentru că cei de treabă sunt suspecţi – nişte lingăi! Există şi întâmplări foarte dinamice, cum este cafteala cu menţii, povestită fără pic de înflăcărare, nevizual. Când ar trebui să intervină suspansul, ni se descriu procesele mentale din ţestele făptuitorilor.


Narând nespectaculos multe fapte spectaculoase, Mihai Vakulovski întrebuinţează, pe alocuri, strategia de teoretizare a suspansului, aşa cum era ea pusă la treabă de optzeciştii Adriana Babeţi, Mircea Nedelciu şi Mircea Mihăieş în Femeia în roşu. Tovarăşi de cameră. Student la Chişinău. Rockman va persista ca un interesant şi autentic document de epocă şi de locaţie. Sau nu, cum ar în­cheia Bogdan Creţu...

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul