Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Intelectualii români, în capcanele a douăzeci de ani

        Adrian G. Romila

Problema opţiunilor pe care le-au avut intelectualii în vremuri sensibile politico-ideologic nu mai e, de mult, una aşa de încurcată. Asta nu înseamnă că a fost tranşată definitiv. Lucrări precum cea a unui Julien Benda (Trădarea cărturarilor, 1927) sau a lui Paul Johnson (Intelectualii, 1988) sunt deja referinţe comune, astăzi, în literatura occidentală. Şi la noi tema a fost atinsă, cu mai mult sau mai puţin folos (a se vedea Sorin Adam Matei, cu Boierii minţii. Intelectualii români între grupurile de prestigiu şi piaţa liberă a ideilor, în 2004, sau Florin Ţurcanu, cu Mircea Eliade. Prizonierul istoriei, în 2003). Aceştia toţi au arătat că elita nu e protejată deloc în faţa derapajelor de opinie, cu incalculabile consecinţe pentru posteritatea unora sau a altora dintre subiecţi. Intelectualul, ca şi omul de rând (dacă nu chiar mai mult decât acesta), în ciuda aşa-zisei sale atitudini reflexive şi a familiarizării cu „piaţa de idei”, se lasă ispitit adesea de utopii, pe care încearcă să le traducă în realitate prin apologii, adeziuni şi gesturi demonstrative. Mai târziu se supune judecăţii istoriei, dacă aceste „traduceri” s-au dovedit a fi împotriva imperfectei, dar inalienabilei integrităţi a fiinţei umane sau împotriva unui, e-adevărat, greu definibil bun-simţ.


Lucian Boia investighează şi el cu instrumentarul documentelor şi al inferenţelor contextualizate comportamentul ideologic al intelectualilor români în vremu­rile tulburi de dinainte şi de după Al Doilea Război Mondial. Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950 (Humanitas, 2011) cuprinde un tablou succint, dar relevant, în multe privinţe: „alunecările” scriitorilor, ale universitarilor şi ale unor lideri politici vreme de douăzeci de ani, puţini, dar loviţi de cele mai intense şi mai radicale schimbări de regimuri. Sub Carol al II-lea, sub mareşalul Antonescu, sub tânărul rege Mihai şi, apoi, sub Gheorghiu-Dej, intelectualii autohtoni au avut de trecut proba demnităţii personale şi a responsabilităţii în faţa unei istorii care nu i-a cruţat şi căreia, de cele mai multe ori, nu au avut cum să-i anticipeze urmările. Tânără sau vârstnică, naţionalistă, democrată, legionară sau socialistă, implicată, afiliată, ne­hotărâtă sau neutră, pestriţa elită românească a avut propriile ei războaie ideologice, în umbra marii conflagraţii care a schimbat faţa Europei. Cu statistici procentuale, cu liste exacte, cu exemple factuale, cu demersuri comparative convingătoare şi uneori cu percutante ironii, Lucian Boia pune în lumină uriaşul spectru de contraste din epocă. Polarizările între dreapta naţionalistă şi stânga democratică au fost, o vreme, un motor al progresului şi al echilibrului social-politic. Receptivitatea faţă de putere s-a arătat o dată cu seducţia exercitată de remarcabila deschidere culturală întreţinută de Carol al II-lea şi de dubla poziţie a lui Antonescu, legalistă, pe de o parte, şi îngăduitoare cu intelectualii, de cealaltă. Trec de partea Regelui şi, apoi, a Mareşalului inclusiv oameni de stânga sau adversari din principiu. Aventura legionară va împărţi şi ea opţiunile multora dintre intelectualii de vârf, după cum se ştie. Regimul comunist va folosi mobilitatea deja înregistrată a elitei şi, acolo unde va fi nevoie, îşi va construi o nouă elită, eliminând cu brutalitate oponenţii şi neutrii şi suprimând libertăţile cu care elita veche era obişnuită. În faţa acestui deconcertant tablou al schimbărilor, autorul concluzionează că intelectualul nu gândeşte mai corect decât ceilalţi muritori şi nu se orientează mai bine în mersul evenimentelor. Dimpotrivă, e în dezacord cu evoluţiile fireşti, reale, şi cu bunul-simţ, pentru că e mai înclinat spre judecăţi abstracte, spre atitudini excesive şi spre utopii. Intelectualul nu e un om liber, ci, adesea, dependent profesional de Putere, fascinat sau protejat de ea. Dar ceea ce are intelectualul într-o mai mare măsură decât ceilalţi e puterea discursului autojustificator, ca răspuns la glasul irezistibil al istoriei. Îndeosebi în regimuri autoritare sau totalitare, intelectualul capătă reflexul de a se pune la adăpost, ba uneori chiar exagerându-şi instinctul de conservare prin succesive puneri la adăpost, în detrimentul unor opţiuni care, dacă l-ar fi privat de libertăţi, i-ar fi salvat, în schimb, demnitatea.


Am selectat doar două exemple semnificative, al lui Mircea Eliade (deja oţios) şi al lui G. Călinescu. În cazul primului, autorul recunoaşte ceea ce e de necontestat: că a aderat cu arme şi bagaje la legionarism, pe care l-a slujit prin cuvânt şi poziţie profesională (deşi, „departe de a duce la crimă şi totalitarism, în viziunea lui Eliade legionarismul însemna dragoste şi libertate, înăl­ţare şi purificare spirituală”), că a fost atât antisemit (în textele din Vremea şi Buna-Vestire şi în atitudinea faţă de un Mihail Sebastian, de pildă), cât şi prosemit (l-a elogiat pe Moses Gaster şi a apreciat, cel puţin înainte de 1930, destinul evreilor). „Dacă e antisemitism”, susţine Boia, „se cade a fi precizat ce fel de antisemitism este. Nu e un antisemitism primar, fundamental, ci derivat şi conjunctual”. Pur şi simplu, Eliade credea, după 1930, că românii trebuie lăsaţi să-şi desăvârşescă destinul, în lume. Şi-a plătit opţiunile după război cu vârf şi îndesat, spunându-i unui Culianu că, după Auschwitz, explicaţiile nu mai pot fi înţelese şi rămânând cu sentimentul unei nedreptăţi. La Călinescu lucrurile stau mai complicat, pentru că el a rămas în ţară, sub comunişti. În momentul reeditării compendiului de istorie literară, variantă scurtă a celebrului şi masivului op din 1941, Călinescu face jo­cul regimului antonescian, asumându-şi ceva revizuiri ale atitudinii faţă de scriitorii evrei. Dar nu până la capăt. După 1944, însă, devine pronunţat favorabil democra­ţiei populare, susţinând-o inclusiv prin opiniile teoretice şi estetice. Va fi răsplătit imediat printr-o ascensiune universitară şi un regim privilegiat, deloc caracteristice unei epoci tulburi ca cea de după război. În 1950 jocul politic călinescian nu mai e aşa de nebulos: îl elogiază, de pildă, pe altădată ignoratul A. Toma (deşi o face atât de emfatic, că discursul poate fi luat drept o uriaşă ironie). În ediţia Istoriei... sale din 1982 i se acordă lui Toma locul unei fraze. Accesele de luciditate, specifice, de altfel, unui intelectual de modă veche precum Călinescu, nu vor întârzia să apară. Face gesturi publice ostile regimului, în universitate, şi i se deschide dosar de securitate ca „oscilant”, cu „izbucniri reacţionare” şi cu „activitate duşmănoasă regimului”. Fără vreo finalizare coercitivă, însă.


Scrisă fluent, cu referinţe de larg interes şi analize ispititoare, cartea lui Lucian Boia repune în discuţie destinul moral al intelectualilor din generaţia interbelică, un subiect generos şi încă neepuizat. Asta, dincolo de perspectiva generală asupra jocului subtil dintre intelectualul de totdeauna şi puterea la care trebuie să se raporteze.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul