Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Insula fiecăruia

        Radu Voinescu

Ar putea fi, grosso modo, două modalităţi prin care se face abordarea literaturii SF. Un cititor de aşa-numită literatură mainstream – cu alte cuvinte, de Literatură, cu majusculă – ar aprecia că, de exemplu, romanul lui Mircea Liviu Goga, Insula pescăruşilor (Eagle Publishing House, colecţia „Eagle MassMasters – Science Fiction”, Bucureşti, 2011), este un galimatias ridicol şi insuportabil. Dar, dacă privim din punctul de vedere al cititorului de literatură de anticipaţie, romanul acesta conţine multe – chiar prea multe! – dintre ingredientele necesare unei naraţiuni captivante. Teoretic vorbind, în lipsa unor date mai noi despre înclinaţiile şi gusturile de lectură ale categoriilor mai tinere de vârstă din România de azi, cred că el ar putea să-i intereseze cel puţin pe adolescenţii cu o anumită zestre de lecturi şi cu dorinţă de studiu (există astfel de adolescenţi, nu aveţi grijă!), dar şi pe unii dintre tinerii aflaţi la vârsta studenţiei ori chiar mai târziu. Mai presus decât atât, dacă ar fi să mă gândesc doar la un reper cu care Insula pescăruşilor are o oarecare atingere, acesta ar fi filmul Men in Black, bazat pe o serie de comic books semnate de Lowell Cunnin­gham, ceea ce înseamnă că sunt destule şanse ca publicul lui să fie mai larg.


Insula pescăruşilor este un roman de speculaţie pe teme ştiinţifice, de aventuri trăite într-un spaţiu multidimensional. Extinse, cu alte cuvinte, în universuri paralele sau în holograme de univers; conceptele depind de ce teorie îmbrăţişăm dintre multele pe care autorul le utilizează pentru a ţese canavaua unei poveşti complicate, cu momente foarte bune, dar şi cu altele, mai puţin reuşite, însă pusă în scenă cu talent indiscutabil. Dacă e să ne mai referim, măcar fugitiv, la cititorul de literatură „mare”, unul dintre pretextele culturale ale cărţii – extrem de ambiţioase, de altfel – îl constituie personajele Paşadia, Pantazi şi Pirgu din Craii de Curtea-Veche, de Mateiu I. Caragiale.


A doua referinţă, cu participare majoră, de data asta, la sensul şi la mesajul romanului vine dinspre celebra povestire a lui Richard Bach, Pescăruşul Jonathan Livingston. Un fel de Le petit Prince mai naiv şi mai infantil puţin, dar încărcat cu un profund mesaj despre asumarea diferenţei faţă de ceilalţi membri ai comunităţii în care individului îi este dat să trăiască. Dacă cei trei „crai” sunt simple personaje asemenea celor ştiute („Am promis că nu voi da nume reale şi mă voi ţine de cuvânt”, zice personajul-narator), integrate, la rigoare, într-un joc auctorial despre avatari, repetiţii istorice şi identităţi provizorii, nu la fel se poate spune despre povestea pescăruşului Jonathan Livingston. Ea este axa pe care personajul evoluează, cu îndepărtări şi reveniri după multiplicarea identităţii sale prin spaţii şi eoni. Ea asigură sensul peripeţiilor prin care acesta trece, conferind o coerenţă cu sine şi dând un miez moral acestei istorii. Unul pozitiv, eugenic, aşa cum îi stă bine oricărei naraţiuni din categoria SF-ului.


„Craii” sunt, aici, studenţi, unul mai dotat decât altul, cu serioase probe că fiecare ar putea deveni cineva sau ceva în domeniul pe care şi l-a ales, Paşadia ca artist, Pirgu ca istoric cu pregătire şi în psihologie, iar Pantazi, ei bine, el, studentul la fizică atomică, este un soi de Ales, un fel de Mic Buddha căruia îi este hărăzit să se alăture iniţiaţilor, celor care au depăşit starea obişnuită umană, şi să intre în elita inşilor capabili să stăpânească secretele materiei şi ale spiritului. Fapt posibil la nivelul convenţiei narative numai dacă luăm de bună teoria care susţine că energia conştiinţei este una dintre forţele majore ale Universului.


Pe scurt, personajul-narator, rol atribuit aici lui Pantazi, este interceptat de un misterios consilier (pe nume Arthur, prilej, pentru autor, să gloseze cam gratuit în legătură cu prenumele şi cu destinul lui Rimbaud) de la facultatea pe care tocmai o urmează, pentru a fi introdus într-o poveste ce-l va face unul dintre iniţiaţii mai înainte pomeniţi. Apoi atrage într-un număr de hipnoză în masă un număr considerabil de oameni care vor fi sugestionaţi să provoace, prin forţa gândurilor lor unite, extragerea anumitor numere la Loto, ceea ce-i permite junelui cu idei să câştige o sumă fabuloasă.


De aici, lucrurile se complică, evenimentele se accelerează. Odată capacităţile supranaturale probate, Arthur, ca un fel de Azazelo angajat în tabăra celor buni, îl face pe Pantazi să iasă dintre coordonatele de timp şi spaţiu în care naraţiunea debutează şi să ajungă, mai întâi, pe o planetă ciudată, de unde civilizaţia a dispărut în urma unor conflicte de nivel cosmic, purtate cu tehnologii super-avansate. Pierdut, parcă, pe vecie, în acest spaţiu de nicăieri, Pantazi reuşeşte, cu toate acestea, să revină pe Pământ prin propriile forţe interioare (în limbaj profan, paranormale), activate şi dezvoltate. Dar pe un „alt” Pământ, într-o altă dimensiune, unde evenimentele nu s-au derulat întocmai cu cele din dimensiunea din care a plecat.


Ideea de bază a cărţii este aceea că trăim într-o aglomerare de universuri, generate unele din altele sau coexistând fără a se intersecta decât arareori, în condiţii cu totul speciale. Un univers în care evenimentele sunt impredictibile, dar pe care Aleşii, cei cu puteri supraumane şi suprafizice, încearcă la infinit să le corecteze intervenind în momentele-cheie ale derulării lor.


Totul se petrece, în Insula pescăruşilor, ca în fizica cuantică, unde funcţionează principiul indeterminării. Numai că, spre deosebire de teoria lui Niels Bohr şi a Şcolii de la Copenhaga, Mircea Liviu Goga îşi întemeiază „Universul” pe concepţia şcolii contrare, şi anume pe interpretarea lui Hugh Everett, cercetător la Princeton, lansată în 1957, potrivit căreia obiectul cuantic se află simultan în toate stările posibile, numai instrumentul nostru de măsurare alege una dintre variantele de manifestare.


Această ramificare nesfârşită, aidoma cu ceea ce se întâmplă în teoria fractalilor, face ca însuşi personajul Pantazi să nu mai ştie în ce timp se află, dacă la adresa părinţilor lui, atunci când revine în realitatea „de bază”, să spunem, cea în care a devenit conştient de puterile sale, se află sau nu cineva, pentru că fiecare revenire se poate produce într-o altă realitate, pe o altă secvenţă de evoluţie a evenimentelor. Singurul loc în care se regăseşte cu adevărat pe sine este Insula, un petic de pământ pierdut în imensitatea unui ocean de timp. Aici e casa bunicilor, mereu buni şi ospitalieri, aici e Paradisul. De fapt, aici e sinele, în această Mandala a propriului eu şi a propriului spaţiu-timp personal – dacă pot să formulez aşa, ca întărire –, e singura felie de Univers care îl exprimă şi unde se întâlneşte cu esenţa lui adevărată, cea ultimă.


Un critic psihanalist ar exploata copios elementul refugiului şi configuraţia lui, atât din punctul de vedere al personajului, cât şi al autorului, dar mai ales al receptorului. Nu este, însă, o mare parte din literatura de anticipaţie o expresie a unor fantasme ale regăsirii de sine?

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul