Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

De veghe în lanul literaturii

        Daniela Firescu

Figura spiritului creator polivalent şi imprevizibil, „părintele generic al postmo­dernismului românesc”, face obiectul studiului monografic dezvoltat de Gabriela Gheorghişor în Mircea Horia Simionescu – Dezvrăjirea şi fetişizarea literaturii (Colecţia Aula Magna, Prefaţă – Eugen Negrici, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2011), întreprindere provocatoare de cuprindere a identităţii literare a persoanei/personajului arcimboldesc într-un perpetuu proces de emancipare textuală. În ecuaţia „postmodernismului fără postmodernitate”, Mircea Horia Simionescu (alături de Radu Petrescu şi Costache Olăreanu) inaugurează – „artificial şi neprogramatic – o nouă paradigmă literară”. Demersul critic se concentrează atât pe interogaţii asupra inovaţiilor tehnice de tipul „cum este textul?”, cât şi asupra semnificaţiilor – „ce spune textul?” şi, mai ales, „de ce?”, „care sunt resorturile interioare ce generează textul/deconstrucţia textului?”.


„Portretul de autor” angajează şi utilizează abundent mărturii personale, confesiuni de creaţie, deşeuri de atelier, însă plăcerea exhibării, autoscopiei şi, simultan, construcţiei de sine nu împiedică fixarea coordonatelor interne ce susţin profilul unui spirit „sceptic parţial sau temperat”, determinat de o tensionată, insatisfăcătoare relaţie cu divinitatea. Astfel, poetica rememorării nu operează distincţii clare – relativism, prudenţă, indecizie, suspiciune sunt teme care revin recurent, singura constantă e arta, „preeminenţa literaturii” ca mijloc de cunoaştere şi ca armă a dezbaterilor de idei sau a înnoirilor spirituale şi, prin extensie, cultul formei, rafinamentul spunerii. În adecvarea la obiectul cercetării, „discursul asupra metodei” fixează principiul teoretic ce guvernează şi ordonează spaţiul textual ca fiind o poetică a bricolajului – „formula ingenioasă şi hibridă a literaturii sale”, unde intenţia/tentaţia bricolajului derivă şi operează exhaustiv determinată de „credinţa în ceea ce Eugen Negrici numea imanenţa literaturii”. Identificarea firelor conducătoare, a liantelor ce compun/recompun poetica bricolajului permite revelarea mecanismelor ce susţin această acţiune de „reciclare şi reconstrucţie literară”: spiritul lu­dic, „gratuitatea esteticului” exemplificat voios în Dicţionarul onomastic prin fragmentarism, carnavalesc, „idei minore”, hibriditate.


Intenţia monografiei nu este însă de clasificare sterilă, de disciplinare a dezordinii, aşa că într-o mobilizare creativă şi dezvoltând intuiţia subtilă a relaţiei dintre „semnul onomastic prin extindere şi semnul lingvistic, în genere şi referentul său” se precizează o temă distinctă a variaţiilor, asi­milabilă prin evoluţia ei capricioasă, neregulată, unui pattern muzical tipic barocului – artă muzicală prin excelenţă – şi stabilind ca iradiere esenţială creaţia lui Johann Se­bastian Bach. Concertele Brandenburgice – întrupare auditivă a inefabilului – sunt „trans­portate” literar într-o ilustrare a strategiilor de „proliferare textuală sau o demonstraţie a modului în care este posibil să dezvălui din finit – tema germene, cu forţă activă – infinitul –creşterea continuă, prin multiplicarea ocurenţelor”. Barochismul lui Mircea Horia Simionescu este identificat şi în „trespassing-ul” în teritoriul picturii împrumutând manierismul, bogăţia, colorismul rafinat şi ambiguu, tenebrismul unde „făpturile zoomorfe alcătuiesc un adevărat bestiariu”, pe care plasticitatea limbajului îl redă viu şi colcăitor: ALUNA, „puritatea şăgalnică şi nevinovată a micii coţo­fene”(...); AREFFA, „pisică albă, răutăcioasă”; ARISTOTEL, „peşte roşu decorativ, prizonier al unor gheţuri groase şi foarte transparente”.


Eficacitatea demersului critic este măsurabilă în bogăţia de semnificaţii, asociaţii, revelaţii provocate de intromisiunea în atelierul de creaţie, în labirintul metatextual în care autorul se complace întru „revizui­rea-regândirea modului de a concepe literatura” – mişcare ce atinge apogeul în Bibliografia generală. În partea fabricării, modelul, „desenul din covor” se dezvăluie şi se ocultează prin aceeaşi tehnică a bricolajului divizată de autor în operaţii de selecţie-sinteză-re-funcţionalizare, într-o construcţie -„instalaţie” care se face şi desface permanent. Conceptul-cheie reclamat în ofensiva textuală este „dezvrăjirea”, demascarea iluziei. Deconstrucţia se extinde, de altfel, şi în spaţiul autobiografic; sabotarea se produce însă între eul empiric şi cel auctorial, iar „pactul metaficţional” este înlocuit de pactul autobiografic, „autoficţional”.


Poetica „farsei literare” apare ca altă grilă de lectură aplicabilă prozelor scurte (Acceleratul complimentelor, Banchetul) – desfăşurare de trucaje, camuflaje, eclectism haotic, însă imputarea ce li se aduce este „ostentaţia metaliterarului, concomitent cu suspendarea încrederii în als obul literaturii”, unde congruenţa luciditate-ludicitate are ca efect imediat „dezvrăjirea” literaturii. Bricoleur, mozaicar, arhivar, colecţionar, bufon, inventator animat de „orgoliul originalităţii absolute”, Mircea Horia Simionescu se relevă drept autentic factotum al textului – simultan autor şi cititor ce scrie „ca şi cum ar citi şi citeşte rescriind”.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul