Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Fructe uscate şi de mare

        Vasile Spiridon

Într-un interviu acordat lui Mihail Gălăţanu pentru revista Flacăra, Corneliu Antoniu spunea despre antologia sa Strada Portului (Iaşi, Tipo Moldova, 2011) următoarele: „Strada Portului e una dintre adresele pe care am crezut-o pierdută. Acum, că o am în faţa ochilor, aş fi dorit să mai întârzie puţin. Nu sunt pregătit pentru amintiri, e strada pe care am copilărit – copil de refugiat – întâi în Slatina, apoi la Galaţi, refugiat în ţara lui, în limba lui, culcuşul în care m-am maturizat, dar în care multe din imaginile mele au murit. Strada Portului nu e altceva decât uliţa unde am făcut pariu cu supravieţuirea, un fel de fericire închipuită, existenţială, în care mă imaginez şi azi. Aceasta ar fi, ca să spun aşa, linia estetică a cărţii văzută de autorul ei”. Această mărturisire se poate constitui într-un fructuos punct de plecare pentru un oricât de succint comentariu critic. Prin urmare, surprins în specificul său portuar, spaţiul citadin dunărean este asumat de Corneliu Antoniu drept pecete a unei predestinări, cu tot ce ţine de melancolia aburoasă şi afectuoasă ce împânzeşte multe dintre strofele antologiei alcătuite din toate apariţiile editoriale ale poetului: Ascunsa ninsoare, Supunerile, Fluturele de diamant, Amintiri din pădurile de miconia, Umbrela lui Robinson Crusoe, fructedemare@yahoo.rom.
O treptată risipire a iluziilor, deloc derizoriu afectivă, o dată cu cheltuirea anilor şi cu metamorfozele biologice (inflexiuni bacons­kiene din poemul Fluxul memoriei îşi fac simţite nu o dată ecouri), reprezintă caracteristica evidentă a acestei apartenenţe mereu proclamate a lui Corneliu Antoniu la spaţiul citadin dunărean. Oraşul şi tărâmul fluvial sunt încorporate unui tot liric ce se relevă preponderent printr-o reuşită transfigurare, dar nu trebuie neglijată nici simpla înregistrare, ataşamentului faţă de real corespunzându-i interiorizarea sporită, ce se contorizează pe cadranul realităţii obiective, al comunităţii lumii fenomenale. Exerciţiile de vieţuire sunt rostite de obicei apăsat, succint, prin notaţii impresioniste; pe poet nu-l tentează meditaţiile abisale şi nici exhibările retorice, ci o hotărâtă reducţie la simplitatea exprimării sufletului vechi al fiinţelor şi lucrurilor: „Fată frumoasă ce dansezi/ Prin ploaia asta sunătoare/ Cad din copacii încă verzi/ Păsări şi fructe roditoare.// Un pas uşor, un vânt uşor/ Sub ameţita mea perdea/ La geamul din interior/ Unde privesc spre dumneata.// Şi cad ninsori mai de demult/ Şi-un ochi de carne prea curată/ Şi nu mai pot să te ascult/ Şi nu mai pot să mor, odată” (Viziune). Gesturile şi mişcările comune scrutate cu atenţie din cotidianul pasibil de lâncezeală şi monotonie îşi degajă semnificaţiile, ce cresc dinspre registrul mi­norului. Poetul se complace uneori în celebrarea existenţei închise în această sferă a minorului, bând din parfumul întâmplărilor simple şi cu sufletu-i stând cu „urechea/ Pe pieptul vremii”. El trăieşte, nichitian, în numele păsărilor şi al florilor şi aduce o laudă miniaturalului, o cântare, cum ar spune Arghezi, „boabei şi fărâmei”: „Un gândac/ Se ascunde în fotoliul unei flori/ Care trage perdeaua şi deschide fereastra/ Cât să intre subţire, un zvon de căldură” (Poveste despre gheţari).


Eventuala dezabuzare citadină se exprimă prin adoptarea unei poze compensatorii, flegmatică sau împrumutând un aer de bravare, după caz. Eul liric se vinde „cu bucata/ până nu mai rămâne decât vânt” şi manifestă preferinţa pentru simbolistica peisajului declinant, astenizant, caracteristic anotimpului au­tumnal, care aduce cu sine şi o repliere a firii, ca pandant al spaţiului protector: „Nimic/ Mai adevărat decât marea şi ţărmul/.../ Eu, care mă plimb cu vântul în cămaşă/ Urmărind aripile întinse ale pescăruşilor –/ Dar, ce să spui când plaja e pustie/ Şi când pleoapele sunt lipite cu sare/ Când în urmă toamna face semne din frunze/ Şi din frunze pleacă, pleacă, pleacă/ O dansatoare” (***, p. 36).


Corneliu Antoniu aşază asupra peisajului urban grila vizionară pe care o consideră adecvată discursului său şi decupează o ramă de elemente sugestive. Imaginea străzii bătute la picior şi cu... inima poate oferi o cale de acces înspre mirajul unui trecut răscumpărător, care să absoarbă încontinuu prezentul. „Pe-aici/ Fiecare piatră mă cunoaşte/ Fiecare anotimp/ Fiecare fereastră.// O ştiu ploile/ Gardurile/ Ungherele mai tăinuite./ Fiecare uluc e un chip al meu –/ Ca petalele unui trandafir se arată.// Inima mea clar bate/ De la un trotuar la altul: iată/ Fiecare casă şi-a deschis ferestrele” (Strada Portului). Refugiului temporal i se asociază o evaziune spaţială, pe un tărâm boreal, de un pâlpâitor hedonism („Trăim numai atât/ Cât ţine cântecul:/ Florile gerului –/ Pe un ochi de geam” – Ascunsa ninsoare). Deambulările acestui solitar dislocat ce se defulează câteodată în claustrare – dar se simte plecat mereu în altă parte, dus de un vânt şi un vuiet nestatornice – îl pun în postura stabilirii unor corespondenţe între peisajul viscolit şi cel însorit şi a unor deschideri spaţio-temporale ce emană melancolice miresme. Eul liric se fereşte, aşadar, de mărginirea la spaţiul domestic, preferă mersul de-a lungul străzii şi doreşte să aibă ceea ce nu a avut niciodată: parte de el.


La capătul dinspre fluviu al Străzii Portului dăm de un tărâm al unei poetici fluide. Ca materie primă a formelor, mediul acvatic sugerează discontinuitatea fecundă şi forma(rea) lumilor. În acest spaţiu al lucrurilor neconturate, se înregistrează inconstanţa formelor, ezitarea liniilor, diluarea densităţii, aşa cum pe pământul ferm sunt observate decrepitudinea figurilor, amestecul critic al culorilor şi pălirea pădurii. Apa este surprinsă în ampla ei mişcare, în starea tranzitorie între virtualitate şi realitate, între informal şi formal. Se întâmplă un joc de forme, de iviri şi resorbţii, de esenţe şi aparenţe, simbolizând originea, purificarea şi renaşterea, într-o nemărginire de posibilităţi. Acest zbucium inter-elementar între apă şi uscat, între increat şi creat, între distanţe şi depărtări activează nostalgii utopice: bruma şi ceaţa dau Dunării o aură ireală, de hotar care îl desparte pe poet de vreo împărăţie mirifică.


Simbolismul epidermic al apelor fluviale/pluviale evoluează către unul mai adânc, senzorial-vizionar, în care se instaurează somnul, iar visul acvatic devine receptacol al viului („Nici nu ştiam dacă alunec pe câmpie/ Sau pe visul meu îngheţat”). Chiar dacă eul liric este bătut de ploi, înstrăinat de sine şi (a)somat de intemperii, nu se conturează la citirea antologiei Strada Portului vreo atmosferă cu furtuni, năvală de ape furioase şi naufragii (inclusiv sentimentale), deoarece starea psihică degajată este a unui boem deschis spre nemărginire, cuprins de teama reificării („Eu m-am trezit strigând copilăria/ De-a lungul unui râu alunecând”). Peregrin şi pelerin înnăscut (cu pelerina şi cămaşa de mire la îndemână mereu), Corneliu Antoniu crede în migraţia ploilor; întreaga antologie dezvoltă o adevărată temă a vântului şi a ploii într-un peisaj cu imaginile trase prin fum, unde preponderentă este prezenţa plopului singuratic. Finalmente, umblând ca Vodă prin lobodă ori ca un „vântură lume”, cu bogata experienţă existenţială şi cu credinţa că viaţa este o întreagă poveste, Corneliu Antoniu se poate considera – şi după apariţia antologiei Strada Portului – norocos: „Noroc de cer/ Şi de pământ/ Şi de omul care am fost”.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul