Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Ştefan Mitroi şi ficţiunea unei lumi desacralizate

        Ana Dobre

Cu romanul Dacă Dumnezeu ar muri, Ştefan Mitroi intră într-o altă dimensiune a epicii şi, poate, într-o altă etapă a destinului său literar. Titlul, provocator şi incitant, duce la teza lui Nietzsche, Dumnezeu a murit, şi-i conferă un caracter polemic. Meditaţia scriitorului asupra marilor probleme existenţiale pune problema omului într-un context larg. Omul, sugerează Ştefan Mitroi, nu are doar un destin limitat la o serie de secvenţe temporale, omul, creaţie a lui Dumnezeu, are un destin cosmic. În această credinţă, el se aseamănă cu José Saramago, un scriitor preferat, un fel de alter ego spiritual, o ipostază a paternităţii, poate. Având aceeaşi propensiune către părţile criptice, nerelevabile la vederea aperceptivă, Ştefan Mitroi dublează epicul realist cu o ţesătură de simboluri din care se deduce viziunea sa asupra existenţei. Absurdul stă alături de miraculos, ceea ce nu se vede, ceea ce nu se prezintă direct simţurilor neputând fi explicat pe cale raţională, face cât misterul universului lui Lucian Blaga, cu fanicul şi cripticul lui, cu plus şi minus c­u­noaşterea.


Noul roman este o sinteză a gândirii epico-filozofice a scriitorului, în sistemul complex al relaţiilor care pune omul într-o triadă – lumea eului, micro- şi macrouniversul. Gândul cititorului poate merge spre romanul lui Umberto Eco Numele trandafirului, dar Eco nu este un model, ci, mai degrabă, un reper cultural. A plasa acţiunea cu intrigă poliţistă în spaţiul unei mănăstiri, fundal confiscat de scriitorul italian, este, la Ştefan Mitroi, un act de curaj şi o provocare. Caracterul ezoteric al romanului îl distanţează de Umberto Eco şi-l apropie de sine. Aceasta, pentru că scriitorul îşi tratează temele în alte haine epice, interogând existenţa, lăsând miracolul să funcţioneze, oferind o posibilă soluţie la eternele probleme insolubile ale vieţii. Investigându-şi această dimensiune a personalităţii sale creatoare, propensiunea spre metafizica vieţii, spre spiritualitatea ei profundă, Ştefan Mitroi se recreează ca fiinţă gânditoare în raport cu sine, cu lumea, cu Dumnezeu.


Dacă Dumnezeu ar muri este o carte tulburătoare despre viaţă şi moarte, văzute din unghiuri diferite – al călugărului Paisie, al doctorului Pavel, al copilului abandonat, Mirică. Părăsind viziunea subiectivă a martorului implicat din romanele care l-au consacrat, trilogia Dulce ca pelinul, mai ales, romanul începe cu o altă provocare faţă de cea sugerată prin titlu: nu hora, nu sărbătoarea îi adună pe oameni, ci moartea. Simetria simbolică, incipit – excipit, moarte – naştere, dintre începutul figurat în Prolog şi sfârşitul figurat în Epilog, situează evoluţia personajelor între limitele fixate de naştere şi de moarte. Naşterea este o moarte simbolică provocând căderea în timp şi în temporalitate, moartea este o renaştere, o accedere în ne­timp, în atemporalitate.


În epicul senzaţional, scriitorul amestecă nu numai perspectivele, realistă şi ezoterică, ci şi motive arhetipale – bastardul, căutarea tatălui, a paternităţii, iubirea imposibilă. Mitul unităţii primordiale este sugerat prin gemenii, cu nume biblic, Petru şi Pavel, iar mi­tul iubirii care poate transcende ura ca-n povestea eternilor îndrăgostiţi, Romeo şi Julieta, în iubirea dintre Stelu şi Leontina, ne­poata lui Costan, criminalul care-l ucisese din gelozie pe Gheorghe, bunicul lui Stelu. Totuşi, senzaţionalul este bine dozat pentru a întreţine tensiunea narativă şi suspansul, pentru a facilita receptarea mesajului. În acest amestec original, metafizic şi senzaţionalul dat de intriga poliţistă rezidă originalitatea viziunii epice a scriitorului.


Cuplul Petru şi Pavel sugerează modul original al scriitorului de a înţelege dialectica sacrului şi a profanului. Gemeni, ei împart mereu lumea, conştient sau inconştient, în burta mamei şi afară, în lume. Modul lor de a se raporta la univers, sugerat explicit prin profesie – unul, inginer silvic mai întâi, apoi călugăr cu numele de Paisie, altul, medic legist, sau mai subtil prin relaţia cu Dumnezeu, îi individualizează prin aspiraţia de a-şi trăi vieţile în mod liber, valorificându-şi drep­tul de a alege, exersând liberul arbitru. Profesia este un mod de a-şi consolida relaţia cu viaţa, cu lumea noastră cea de toate zilele. Viaţa şi moartea intră într-o ecuaţie în care necunoscutele nu dispar niciodată. Sensul ezoteric transcende, însă, sensul aparent realist. Fratele Petru alege să „moară” în plan real pentru a renaşte, călugăr, în cel scaru. Face acest act sacrificial pentru a-şi salva nu numai fratele, dar şi lumea. Dumnezeu nu moare atât timp cât oameni ca el refac relaţia pierdută, reluând dialogul cu Dumnezeu. La sfârşit, Pavel, profanul, poate muri şi este sacrificat pentru ca lumea să-şi redobândească sacralitatea.


Tăcerea lui Dumnezeu nu înseamnă neapărat absenţa lui din creaţie. Tăcerea lui Dumnezeu – „Dumnezeu tăcea. Din cauza tăcerii Lui era liniştea atât de profundă” – este direct proporţională cu capacitatea omului de a comunica. Incomunicabilitatea, din care literatura absurdului a făcut o temă centrală, este, de fapt, un efect al tăcerii lui Dumnezeu. Cuvântul nu-L mai revelează, cuvântul nu mai construieşte. De aceea, oamenii comunică mai mult cu ochii. Există o adevărată poetică a privirii în acest roman, de la privirea fixă, moartă, a lui Stelu care concentrează enigmele morţii lui şi până la privirile ezoterice din visul-revelaţie.


Motivul tăcerii/absenţei lui Dumnzeu apare mai ales în frământările doctorului Pavel. El este cel care se îndoieşte, care caută: „Dumnezeu, dacă avea vreun gând să vină, putea să vină pe această frânghie de fum. (...) Însă Dumnezeu nu venise din cauză că doctorul nu era, dar deloc nu era pregătit să-L întâlnească... Unde să mai încapă şi El?”. Dorul de Dumnezeu este dorul de absolut, de dezmărginire. Dorul de Dum­nezeu este dorul de intuita unitate pierdută, de acel originem, din care pleacă şi în care se revine când cercul se închide.


Paralel cu motivul tăcerii lui Dumnezeu, strigătul este un laitmotiv: „Ochii mari şi ficşi ai mortului strigau după ajutor”; „De unde avea un mort atâta putere să strige?”; „Avea chipul unei femei tinere strigătul...”, având forţa expresivă din tablourile lui Edvard Munch. Strigătul este forţa împietrită a vieţii, o ameninţare prin puterea de a dezmărgini. Disperarea, efect al neînţelegerii rostului ascuns din mecanismul lumii şi al destinului, se poate manifesta prin strigăt.


Scindările fiinţei dau expresie confuziei, contradicţiilor, antinomiilor interioare. Ştefan Mitroi ştie să pună proza la temperatura marilor idei care îl ţine în compania marilor scriitori: Dostoievski, José Saramago, Umberto Eco, Albert Camus.


Există prejudecata că un scriitor este au­torul unei singure cărţi şi că în toate celelalte pe care le scrie nu face decât să se repete. Schimbându-şi instrumentele şi tehnica epicii, Ştefan Mitroi dezminte această prejudecată. Cu fiecare carte pe care o scrie, el sondează şi descoperă părţi, locuri necunoscute ale personalităţii sale creatoare, se redescoperă şi, ceea ce puţini reuşesc, se surprinde pe sine.


Meditând asupra raportului dintre bine şi rău, libertate şi necesitate, asupra liberului arbitru, a libertăţii individului, noul roman al lui Ştefan Mitroi deschide proza sa spre alte drumuri. Ar putea fi o altă trilogie, pandantul epico-metafizic al celei epico-realiste din Dulce ca pelinul. Scriitorul îşi surprinde cititorul cu fiecare apariţie, iar aceasta trezeşte deja curiozitatea pentru următorul.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul