Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Partea Vătămată

        Emil Mladin

(fragment de roman)
Apă împuţită, câteva bucăţi dintr-un fost ardei, coji de salam şi un colţ de pâine neagră... Aveam la dispoziţie cinci minute pentru masa copioasă „dată” de prietenii mei de la etaj, în cinstea noului meu coleg de celulă. Un dobitoc! Am măsurat din ochi distanţa şi l-am pocnit fix în cap cu pantoful drept. Nimic! Frig, frig, dar să tremuri o oră întreagă era cam mult până şi pentru mine. La experienţa mea, nu mai conta un fraier în plus, dar ăsta chiar mă enerva cu tremuratul lui.
Mi-am scos şi celălalt pantof şi tot în cap l-am nimerit. Pauză. Nu un mârâit, nu o înjurătură, nimic. Am tras spre mine cojile de salam, pâinea şi trei chiştoace ude deja. Rozalia avea grijă de mine cu chiştoacele smulse de la nebunele de sus, de la 14. Dobitocul, tot cu tremuratul! M-am sucit şi l-am întrebat aproape omeneşte:
– Nu-nfuleci, boierule?
– Te rog, vă rog să mă lăsaţi-n pace! Nu vreau, nici măcar pentru o oră cât voi sta aici, să am de-a face cu dumneata!
– Bă, nu te fasoli la mine, că te calc în picioare! Dă umblătorii ăia la băiatu’, că-i cam naşpa aici! Hai, tolomacule, că vine Rozalia şi mă lasă fără potol! Presto, fraiere!
Dolofanul s-a executat în două secunde. Mic, durduliu, cu ochelari pe trompă, haine de magazin, nu ca ale mele, umblători cu catarame...! Bun tovarăş de ieşit „la treabă” în oraş! Aici, nu-mi era de niciun folos. Poate doar la curăţenie. După ce lingeai şi ultima coajă de salam sau vreun rest de pizza, treceai la chiştoc. Adică numai eu. Mai avusesem câţiva în celulă şi-i dădusem de toţi pereţii. Să-i ceri lui Cloşcă un fum sau chiar un chiştoc era lipsă de respect. Mai pusese şi Rozalia bătaia pe ei şi-i învăţase că numai eu, Cloşcă, aveam dreptul la câteva fumuri în celulă, după ce terminam „gustarea”. Ei, la cârpe, la curăţat, până nu mă enervam...
– Bagă la cap...!
În aceeaşi clipă, o lumină orbitoare a lovit în plin celula. Era semnalul de atac.
– Bagă la scăfârlie, boierule! Chestia asta, lumina, ţine doar cinci minute şi, dacă n-apuci s-alegi ceva din potol...
Se uita ca năucul la mine, la grămăjoara de coji de salam şi tremura ca naiba. Cred că-l podidise plânsul.
– Mizeria aia de pe ciment, chestia aia... e... mâncare?! Eşti nebun?
– Nu. Hoţ de buzunare. Şuţ. Şi mort de foame. Ia de la mandea castravecioru’ ăsta! Ia şi ardei...!
Pe dolofan l-a pocnit greaţa şi mi-a trântit o baltă de vomă exact în mijlocul celulei. Am aruncat chiştocul în voma idiotului şi am luat cana de apă să-i sparg faţa.
– Bravo, umflatule! Acum or să aibă şobolanii ce să bage în ei, că pe mine m-ai terminat!
Ăla deja era în patru labe şi încerca să adune mizeria cu batista. Câte mai învaţă omu’! Ştiam că sunt şi fraieri pe pământ, dar să facă din frumuseţe de batistă cârpă de strâns ce era pe ciment...
– Te rog să mă ierţi, dar n-am mai văzut aşa ceva! Uite, curăţ chiar acum cu batista călcată de nevastă-mea înainte de...
– Sictir, cu nevastă-ta cu tot! Nu te mai obosi, că oricum vine Rozalia şi ne dă ustensilele! Mai avem un minut.
Lumina s-a stins brusc, aşa cum eu ştiam de luni de zile. Stăteam la hotelul spurcaţilor de mult timp. Nu tu proces, nu tu transfer la Codlea, Rahova sau Poarta-Albă... Îmi băgau tot felul de fraieri, pe care-i trimiteam la Petrică, majuru’, sau direct la căpitan. Rozalia mai afla şi ea câte ceva. Cooperativă.
Şobolanii invadaseră celula şi ronţăiau tot, în vrăjmăşie.
– Nu... nu ne atacă şi pe noi? Nu...
– Dacă le laşi destul de halit, n-au treabă. Oricum, şi ei au tot cinci minute la dispoziţie. Vine Rozalia şi gata distracţia! Cu ce-ai făcut tu, să vezi ce graşi şi frumoşi se fac, mânca-te-ar pe tine, că n-am apucat să termin salamul!
O lumină palidă, dintr-un bec chior spânzurând pe unul dintre pereţi, îl scoase la iveală pe dolofanul lipit de uşă. Dacă aş fi avut burta plină, m-ar fi apucat râsul, dar salamul de care trăgea un guzgan mare şi urât mi-a tăiat pofta. L-am luat la alergat, doar, doar o scăpa coaja de salam. Coaja mea. Dar a dispărut într-o crăpătură, cu salam cu tot. De sus, mai trimiteau şi coji cu ceva carne sau chiar resturi de pizza, de ardei umpluţi. Şi mi-au adus pacostea asta în celulă...! Las’ că-l aranjează mandea! Ăla o dăduse în plâns isteric.
– Gura! Nu-mi plânge mie, că te dau cu capu’ de toţi pereţii! Dacă scapi din mâinile lu’ Rozalia, bineînţeles! E fată de gaşcă, da’ te dă cu căpăţâna de ciment până taci! Le are pe-alea de sus, de la 14. N-are chef de-o muiere şi-aici! Taci, că te bat!
Tâmpitul tot nu înţelegea cu ce se mănâncă arestul unei secţii de poliţie! Fraier, nu alta!
– Dar, domnule, am drepturile mele, trăim într-o ţară...
– Bă fraiere, aici e arest, loc pentru golani, băieţi de gaşcă aşa ca mine! Aia cu ţara ţine-o pentru ăi de-afară! Când te-or întoarce ăştia ca pe-o mănuşă, o să confunzi Germania cu Gabonu’! Dac-ai fost p-acolo. Eu am fost. La lucru. Văz că ceva îmbrăcat eşti, ochelari ai, batistă ai, taci dracului din plisc! Na, că vine şi Rozalia!
O umbră uriaşă acoperi grilajul arestului. Matahala de femeie cu numele de Rozalia făcu să mi se oprească în gât vorbele de bine ce mai urmau. Draga de ea, cu găleata, mătura şi cârpele de şters pe jos, mai avea şi-o voce care îi băga-n sperieţi pe unii, dar, pentru mine, era miere curată!
– Bă-mpuţiţilor, v-aţi boierit, de n-aţi halit tot?! Tu, ăla chioru’ cu sifoane pe nas, acum să bagi în tine ce-a mai rămas, că n-am prea mult timp de pierdut cu voi! Executarea! Tu, Puiule, vezi ce-i vine din zdrenţe ăstuia nou şi schimbă-l!
– Dar, doamnă, eu nu mănânc de pe jos, sunt om! Cred că o să cer o anchetă!
Nici n-am apucat să văd când l-a altoit Rozalia pe prost. După ce l-a sprijinit de perete, draga de Rozalia m-a luat pe mine-n primire. Adio, prietenie!
– Puiule, mă, tu care eşti de-atâta timp la noi, fi-ţi-ar capu’ de râs, să-i instruieşti pe-ăştia noi până vin eu! Păi, ce mă-ta, mă duc sus la şefu’ să-i spun că celula-i ca cocina, că stafida asta cere anchetă, că l-a făcut mă-sa prost, iar tu ai ars gazu’ în loc să-l instruieşti? Mâine nu mai vezi coji de salam, perişoarele alea minunate de nu le-a mâncat Silvia, aia nouă de la 14, că era verzi. Am eu grijă şi de schiloada aia! Tu, pâine, Puiule, pâine, poate-un cartof, să vă bateţi pe el, şi-o coadă de mătură pe spinare, ca desert! Gata! Aveţi trei minute să curăţaţi celula şi să-l schimbi pe-ăsta nou, ca să-l ia sus, la anchetă. Bă ăsta, cum te cheamă?
Nu cred că dobitocu’ mai avea mult până să se pişe pe el de frică. Vânăt la faţă, gelatină fără reacţie. Se uita îngrozit doar la mâinile Rozaliei şi încerca să-şi ascundă capul.
– Puiule, puiu’ lu’ mama, cum îl cheamă pe urât?
– Sunt inspector... social... Horia...
– Ho! Ajunge! Pentru mine, eşti arestatul Horia! Pune mâna pe cârpe, aruncă apa din găleată să nu mai văd porcăria asta pe jos şi dezechiparea! Tu, puiule, Cloşca lu’ mama, vezi ce are ăsta pe mână, pe degete, că tot îl lasă ăia sus fără nimic!
Am şi momente proaste. Fără să-mi dau seama, am întrebat dacă-i bună şi verigheta inspectorului arestat.
– Mai ales aia, prostule! Când o pleca, dac-o pleca, o ia de la mine. Ceas văd că n-are, brăţară, nici atât...! Un calic însurat!
– Dar la camera de primire mi-au lăsat verigheta...
– Miloşi ai dracului! Să nu se certe pe ea! Dă şaiba-n­coa’ şi la muncă!
Grilajul s-a trântit la loc cu zgomot, un zgomot acoperit doar de sunetul sinistru al bocancilor Rozaliei, care se îndrepta falnică spre alea de la 14. N-am apucat să o înjur că nu-mi lăsase şi mie o ţigară sau ceva chiştoace. Miorlăitul colegului meu se înfunda în pereţi, ca să-mi facă viaţa şi mai nasoală. Se ţinea de degetul pe care fusese verigheta şi plângea ca prostul. Bine măcar că mai avea degetul!
– Gura, boierule!
Mic, umil, pişat pe el de frică, fără verighetă, cu faţa aia de handicapat, un nimeni de care eu, Cloşcă, nu aveam nevoie, inspectoru’ lu’ peşte îmi făcea deja, într-un fel, milă. Însă mila nu era de mine, Puiu Cloşcă, arestat cu vechime ca pe cartea de muncă! Încă două-trei arestări şi mă ceream la pensie! Ptiu, drace!
– Hai, Horică taică, la muncă, pân’ nu se-ntoarce javra aia să ne ia la poceală pe-amândoi! Tu, că n-ai făcut curat...
– Domnu’ Puiu sau cum te-o fi chemând, dar matale nu pui mâna la curăţenie? Că, de mâncat, ai mâncat... Facem amândoi...
Mama ei de milă! Bine că nu mi-au dat şi lacrimile, de grijă pentru bocciu’ lu’ peşte! Curăţenie în doi...!
– Ascultă la mine, mă primitivule!! Aici, eu comand cine şi ce face şi când vrea muşchiu’ meu şi, dacă te dai la nenea, o să te fac să-i rogi pe şobolani să-ţi lase un colţ de pâine sau ceva varză! Pauză! Aici, masa vine o dată pe zi, pe seară, de fapt. Nici nu ştii ce-ţi aruncă ăia de cară găleţile cu resturi. De-aia se aprinde frumuseţe de candelabru în tavan! Să-ţi bucuri ochiul cu „masa” oferită! Unde dracu’ ai mai văzut tu candelabru la poliţie, ha?!
– Păi, n-am mai fost...
– E experentu’ lu’ dom’ căpitan Crişan. Pentru voi, ăştia cu carte! S-aveţi lumină la oră fixă, ca să vă bucuraţi ochiu’ la haleală după program. Dacă mă faci al dracului, n-apuci să bagi ceva în gură cât e lumină şi nu vin şobolanii! Te mai iau şi ăia sus la scărpinat, că faci greva foamei şi alte chestii democratice sau cum le spuneţi voi, ăştia cu carte, până ajungi piele şi os. Hai, dă cu cârpa, nu te holba ca prostu’ la mine, că ţi-am vorbit frumos! Munca te face... om!
Nici prin gând nu-mi trecuse că dolofanul putea avea reacţii la ce i-am debitat. Prostu’, s-a ridicat mândru în picioare şi, privindu-mă drept în ochi, a lătrat aiurea o poveste cum că el pleacă, fiindcă oricum nu avea de ce să mai stea în arest, c-a fost o confuzie, că-i nevinovat, că se prezintă la procuror şi că... pentru moment, e dispus să facă, el singur, curat. Păcat de el, de şcoala făcută, de nevastă-sa care-i călcase batista şi nu-l învăţase cum ajunge un dosar la procuror şi cât mai avea „de lucrat” la căpitan, pentru a scăpa de arest, de mine, de şobolani şi alte alea.
– Eu măcar am o meserie, ştiu de ce sunt aici, când or să mă trimită la Poarta-Albă, câţi coţi iau, dar ăştia ca tine aveţi program la ăia de sus. După ce se-ntoarce Rozalia, se dă stingerea, iar pe tine te invită sus. La o discuţie. Uite, îţi las batista de la nevastă-ta, că s-ar putea să-ţi dea borşu’ la discuţia asta.
– Adică ce vrei să spui? Aici se bate?!
Prost în toată regula! Chiar lângă grilaj, o bunătate de chiştoc îmi făcea cu ochiul. Draga de Rozalia făcea numai de fiţe pe-aia dura! Pentru fraieri. Mi-am aprins tacticos chiştocul şi l-am lăsat în plata Domnului pe nenorocitul de inspector sau ce-o fi fost el afară. Oricum, dădea bine cu cârpa.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul