Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Tangente la Luceafăr

        Ion Bogdan Lefter


Sîntem aproape de-o vîrstă! Aveam un an şi cîteva luni cînd a apărut primul număr al „Luceafărului“ bucureştean (altfel, acelaşi titlu eminescian l-au purtat – se ştie – mai multe publicaţii în istoria presei româneşti). Despre etapele de început ale gazetei, de la sfîrşitul anilor 1950 şi pînă după mijlocul deceniului următor, în prelungirea stalinist-angajatei „Tînărul scriitor“, din care descinsese prin rebotezare, aveam să aflu – bineînţeles – mult mai tîrziu. Anii trec, cresc mare, intru la liceu, mă fură treptat literatura, teatrul, muzica (pe lîngă matematică şi celelalte „exactităţi“ care mă-nconjurau – clasă de „real“, nu de „uman“!). Pe la mijlocul anilor 1970 descopăr revista. Amestecată, dar încă onorabilă, în perioada de tranziţie dintre vîrful de după 1968 şi militantismul protocronist care avea să urmeze. Între alţii, lucra acolo Dorin Tudoran, a cărui poezie o admiram. Începusem şi eu să scriu versuri şi, după ce termin liceul şi trece şi armata (stagiul militar obligatoriu), încerc
să-mi public producţiunile. 1977, probabil vara-toamna. Leonid Dimov face o selecţie din poemele mele ado­lescentine, compune o „recomandare“ şi le duce la redacţie, la Casa Scînteii. Pînă să se publice, paginile mele şi prezentarea se rătăcesc. Dimov nu se lasă, face alt text introductiv şi insistă. Debutez cu un grupaj în numărul 24 din 17 iunie 1978, cu cea de-a doua „recomandare“ a marelui poet (le păstrez pe ambele). Student – acum – în anul I (Engleză-Română).


Continui să citesc „Luceafărul“, ca şi „România literară şi altele. În 1979 mă alătur Cenaclului de Luni. În paralel cu poezia, mă ispiteşte şi critica. „România literară“ pare inaccesibilă, nu prea publică tineri, aşa că în primăvara lui 1980 îmi duc primele articole la „Luceafărul“. Dorin Tudoran, cu care între timp am făcut cunoştinţă, mă pasează lui Nicolae Ciobanu, la „departamentul de specialitate“. Critic discret şi om de treabă. Articolele i se par promiţătoare şi mă încurajează. Primul vede lumina tiparului în numărul 20 din 18 mai 1980. Vor mai apărea, la intervale nici prea mari, nici prea mici, poate că o dată-de două ori, chiar şi în numere consecutive, cam zece-douăzeci de recenzii şi eseuri. Între ele – de pildă – interpretarea „joyceană“ a romanului Ce se vede al lui Radu Petrescu (cartea ieşise în 1979; articolul meu – în octombrie 1980). Voi afla cîndva că-l interesase mult pe autor. În jurnalul din Părul Berenicei (1981) se va vedea atracţia pe care irlandezul o exercitase asupra autorului lui Matei Iliescu. Unul dintre marile mele regrete: acela că n-am apucat să-l cunosc. Radu Petrescu s-a stins din viaţă în ianuarie 1982. Încă nu împlinisem douăzeci şi cinci de ani.


Nu mai ştiu dacă mă prinde 1981 printre colaboratorii „Luceafărului“ sau mă retrag încă de la finele lui 1980. Revista se adînceşte în atitudinile ei naţionaliste, protocroniste, în polaritate cu zonele estetizante şi occidentalizante ale culturii româneşti din epocă. Ajung şi eu, ca şi alţi colegi de „val“ literar, să fiu atacat în „Luceafărul“, care-şi abandonează treptat „sarcina“ de susţinere a „tinerilor scriitori“. Bătăliile literare ale perioadei, între care şi cea a „noii generaţii“ şi a postmodernismului autohton, mă vor găsi de cealaltă parte.


Vara lui 1984. Lîngă Braşov, la poalele Bucegilor şi ale Pietrei Craiului, în Tohan, în casa părintească a lui George Crăciun, în camera de lucru pe care şi-a construit-o în spate, spre grădină, parcurg colecţii de reviste din perioada studenţiei lui. Între ele – „Luceafărul“ din anii directoratului lui Ştefan Bănulescu, 1968-1972, despre care ştiam din auzite, din poveştile lumii literare. Peste aşteptări: multe lucruri de citit, serii de articole critice de Matei Călinescu şi Nicolae Manolescu, între alţii, texte de doctrină „onirică“ ale lui Dimov şi Ţepeneag etc. Fac multe fişe, transcriu lungi pasaje. Discuţii cu George despre multe şi de toate; între altele – şi despre zig-zag-ul „Luceafărului“, de la proletcultism la etapa Bănulescu, apoi la obtuzitatea de atunci. Scriem – George la Epura pentru Longos, care urma să completeze Compunerea cu paralele inegale, eu la cartea despre „noua poezie“ (viitorul Flashback 1985: Începuturile „noii poezii).


22 decembrie 1989, după-amiaza. În Sala cu oglinzi a Uniunii Scriitorilor, printre primele subiecte atacate de scriitorimea adunată „la revoluţie“ se numără şi preluarea revistelor-„fanion“, „România literară“ şi „Luceafărul“. Cea de-a doua trebuie transformată total, după ce atitudinea ei de-a lungul ultimului deceniu de comunism a compromis-o. Din jurul mesei centrale, la care sînt aşezaţi o serie de autori reputaţi şi respectaţi (eu stau în fundul sălii, lîngă fereastre, de unde încep să se audă împuşcăturile din Piaţa Palatului Regal...), sînt propuse cîteva nume de juni literatori care să preia „Luceafărul“: al lui Aurel Dragoş Munteanu (dizidentul redacţiei, protestatar împotriva regimului la sfîrşitul anilor ’80), al meu şi al lui Ioan Groşan. Sînt zile teribile, euforice, isterice – bîntuim străzile, participăm, ne trăim libertatea recîştigată. ADM nu pare interesat de ce se va întîmpla în lumea literară, ţinteşte mai sus, are legături cu noua conducere a ţării şi va deveni şef al Televiziunii Române (apoi, în anii următori, ambasador peste Ocean, la Naţiunile Unite şi la Washington). „Comitetul director“ căruia i se oferă „Luceafărul“ se reface în formulă de cinci, adăugîndu-se Mircea Nedelciu, Mircea Cărtărescu şi Cristian Moraru. Îi conving uşor, pe ei şi pe Groşan, că e – de fapt – absurd să preluăm o titulatură maculată, un generic de revistă sub care am fost noi înşine atacaţi sub vechiul regim. Scriu un „memoriu“ către conducerea colectivă provizorie a Uniunii Scriitorilor în care susţin ideea. Sîntem invitaţi să discutăm. Nu ne lăsăm, rămînem pe poziţie şi, pînă la urmă, sîntem lăsaţi să facem cum vrem. Pe 9 ianuarie 1990 vom lansa „Contrapunctul“ ca revistă a „noului val“. Continuăm „Luceafărul“ despărţindu-ne de el. Vom face altceva, în alt spirit – cea mai bună revistă intelectuală românească din primii ani de postcomunism, pînă în vara lui 1992...


La scurtă vreme, poate că doar cîteva săptămîni, Laurenţiu Ulici, cu instinctul lui de jucător, simte oportunitatea şi se oferă să refacă el „Luceafărul“. Consiliul Uniunii Scriitorilor aprobă imediat, în ideea că „ar fi păcat să dispară o tradiţie“. Laurenţiu va lăsa lucrurile să meargă de la sine, fără riscuri şi fără mare implicare, rulînd autori de prin toate colţurile ţării, mulţi veleitari, dar făcînd mereu loc şi unor texte de bună calitate, între care eseurile lui Alexandru George sau rubrica de „Cronică literară“ susţinută de Florin Manolescu. De cîte ori ne intersectăm, Laurenţiu mă invită să colaborez la „Luceafărul“. O fac de cel puţin două ori (atît îmi amintesc acum): cu un eseu despre atelierul şi pictura lui Ion Dumitriu şi cu un răspuns la o anchetă despre starea criticii literare.


Nici un contact cu „Luceafărul“ de sub direcţia următoare, a lui Marius Tupan.


După dispariţia sa, aflu că Dan Cristea a preluat conducerea revistei. Ne sună pentru a ne invita în paginile „Luceafărului“ relansat. Fosta mea studentă Simona Galaţchi îmi trimite un mesaj electronic despre numărul aniversar pe care redacţia îl pregăteşte la cincizeci de ani de la lansarea revistei. Scriu acest text despre tangenţele mele cu „Luceafărul“ – o nouă „tangentă“...

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul