Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea

        Lucian Vasilescu

(despre modesta mea ratare personală) - fragment


„It might have been wrong. But this was my life, not my choice.”



***


v-o spun ca să ştiţi: în fiecare dimineaţă, când se scoală,
maneaua se confruntă cu o sofisticată problemă existenţială.
care pe dată-i şi trece. precum mahmureala,
după o halbă cu bere rece.


***


m-am străduit, am sperat, am crezut o viaţă aproape întreagă.
aşa cum a fost: strâmbă, pocită, beteagă.


trecutul se aşază pe mine în straturi din ce în ce mai grele.
viitorul se face tot mai mic şi-i bântuit de manele.
din ceruri se-aude cum armate de îngeri ştirbi şi mahmuri
îngână refrenul pe o mie voci, din o mie de guri.
viaţa mea nu-i un roman – viaţa mea e o manea minunată.
de-ar fi să mor aş renaşte s-o mai ascult o dată.


m-am străduit, am sperat, am crezut o viaţă aproape întreagă.
dar mi-a ieşit strâmbă, pocită, beteagă.


***


în ţara mea e o veşnică primăvară. în ţara mea înfloresc toate bubele pământului.
tot aici, de mai bine de cincizeci de ani, îmi locuiesc şi eu neputinţa. nevolnicia.
neîmplinirile. umilinţa.


aici mă simt eu acasă. un preş de şters picioarele la intrarea din dos.
aici mă descompun de mai bine de jumătate de veac. aici mă afund,
zi după zi, tot mai jos.


în ţara mea răsună codrul de manele. şi viaţa mea joacă îndrăcit după ele.
în ţara mea apele susură în ritm de manea. şi viaţa mea se scurge-n hazna,
odată cu ea. durerea mi s-a schimbat în plăcere, arsura o simt
ca pe-o mângâiere.


mă rog şi eu, ca tot omul. dar icoana la care mă rog s-a tocit şi s-a şters.
mă rog la o rama goală. mă rog fierbinte, ca un cazan cu smoală.
ţara mea mă iubeşte. mă strânge în gheare. îmi adapă zilele cu disperare.


aflu, zi de zi, de la suferinţă, că-s viu. aflu, noapte de noapte,
că trăiesc în pustiu. şi asta e bine. mă îmbărbătează.
îmi confirmă că n-am ajuns în zadar la amiază. 


în arenă, dumnezeu zdrăngăne din clopoţei, costumat în arlechin.
când a sosit, a spus c-o să facă doar câteva tumbe, c-o să stea puţin.
cât să-i vedem şi noi pe îngeri umblând pe sârmă.
zburând la zidul morţii. plutind la trapez,
sărind de colo-colo prin cercuri de foc. aşa a spus
şi de atunci circul n-a mai plecat deloc.


din girofaruri, stelele sclipesc deasupra noastră, pe cer.
în limba mea cuvintele cad bolnave, se umflă de puroi, apoi pier.
viaţa e, de la un capăt la altul, o feerie. un accident
fără supravieţuitori.
o poezie din care cuvintelor li se croiesc sicrie.


în ţara mea eu sunt un răspuns, dar n-am întrebare.
în ţara mea locuiesc un coşmar cu ieşire la mare.


***


se săvârşise timpul. nimic nu mai trecea.
doar printre blocuri, seara,
maneaua adia.


în vremea asta eu îmi descălţam bocancii de cetăţean.
cântam din picioruşe, cântam ca la pian.
pe borduri, prin băltoace.
eram murit, în timpul vieţii mele;
pândeam la semafor să treacă
blonde, despletite, decapotate manele.


se săvârşise timpul. nimic nu mai venea.
doar sus în cer, cum steaua,
zvâcnea câte-o manea.


în vremea asta eu număram arginţii
pe care-mi arvunisem copiii şi părinţii.
părea că mă desparte de ei o veşnicie,
cum albul dintre strofe desparte-o poezie.


se săvârşise timpul. nimic nu începea.
oraşu-ntreg albise
trăgând pe nas manea.


în vremea asta eu îmi ascuţeam simţurile
şi venele. cu cuţitul.
boram curcubee, spoiam asfinţitul.


se săvârşise timpul. nimic nu mai sfârşea.


păşeam ca pe o altă planetă
străină şi grea.


***


dragii mei, scrisul este o întreprindere cu desăvârşire nefolositoare.
a scrie este ca şi cum ai căuta, cu tot dinadinsul, pete în soare.
iar asta nu-i bine, nu-i sănătos şi nici nu se cuvine.
scrisul nu-i decât o sminteală, aşa cum speranţa –
v-o amintiţi pe fata aceea de-au luat-o într-o zi cu ambulanţa.
voi să nu faceţi ca ea. să fiţi cuminţi şi-o să vă dea domnul, la fiecare,
câte-o manea. s-o iubiţi. să vă strângeţi în braţe, să nu vă mai despărţiţi.
nici când cerul se va prăbuşi peste voi. nici când vă veţi umple de
bube, mucigaiuri şi noroi.


voi veţi învinge. pe voi v-am ales
să daţi sfârşitului lumii un nou înţeles.


***


când a început, viaţa mea a început de sus. ca o promisiune. ca un răsărit
de soare la apus. zeii, congestionaţi la faţă, suflau în goarne. în parcări,
toate maşinile cântau în cor, din alarme.


când eram eu mic, ţara mea era mare. se întindea de la mine şi până hăt,
la hotare. unde avea vecini – nişte oameni care vorbeau altă limbă, nişte străini.


cu cât creşteam, ţara mea se făcea tot mai mică. într-o vreme, ea se întindea
de la mine şi încă puţin după strada mea. unde avea vecini – nişte oameni
care vorbeau altă limbă, nişte străini.


acum, la cincizeci de ani, ţara mea s-a boţit de tot şi-a încăput, toată, în mine.
se întinde de la cap la picioare şi are unghii la hotare. acum e fericită:
toţi îi sunt vecini – nişte oameni care vorbesc altă limbă, nişte străni.


îmi amintesc că atunci când a început, viaţa mea a început de sus.
ca o promisiune. ca un răsărit de soare la apus. zeii, congestionaţi la faţă,
suflau în goarne. în parcări, toate maşinile cântau în cor, din alarme.


dar timpul, ca tot timpul, a trecut. nimic nu mai este acum ca la început.
zeii ori au murit, ori au plecat – nimeni nu ştie. maşinile, şi ele, au ruginit.
pe ecran mai pâlpâie doar cuvântul sfârşit.


acum, ţara mea-şi doarme somnul de veci, chircită în cripta de carne.


***


viaţa mea, toată, ar încăpea foarte bine într-una mai mică.
şi încă ar mai rămâne, subţire, un loc pentru o coală de hârtie,
o călimară şi-un toc.
de care să mă agăţ cu disperare, ca de-un colac greu, de plumb,
de salvare.
viaţa mea, toată, ar putea locui într-o alta, mai mică.
chircită-n ungherul unde odată, demult, a tors o pisică.
viaţa mea, toată, ar încăpea într-o sticluţă
pe care şi-ar trece-o unul altuia îngeraşii,
sorbind câte-o litruţă.


trăiesc înconjurat de lucruri pe care le-am adunat cu greu
dar nu-mi sunt de nici o trebuinţă.
trăiesc să apuc ziua de mâine, de parcă mi-ar folosi la ceva.
trăiesc nopţi de veghe şi zile de coşmar, rostogolindu-se peste mine.
mă veştejesc în zadar.
înconjurat de oameni pe care m-am străduit să-i cunosc.
înconjurat de oameni pe care nu-i recunosc.
mă port printre ei cu sfială şi cu umilinţă.
sunt, din regnul meu, cea de pe urmă fiinţă.
mă vizitează, în magazia unde scriu, popoare de şoricei.
poate asta şi sunt – unul ca dânşii, unul ca ei. o vietate dăunătoare.
al cărei suflet a apus demult, ostenit.
în zarea unde sfârşeşte până şi cuvântul sfârşit.


sunt de genul masculin, regnul animal.
mă trezesc mahmur, dimineaţa, în acelaşi pat de spital.
ca s-o iau de la capăt. cu deznădejdea şi cu speratul.
că în fine, la noapte, mă voi preface în altul.
pentru asta veghez, pentru asta mă prefac că sunt viu.


pentru asta mă rog în pustie.
pentru asta trăiesc în pustiu.


***


aproape de noapte, aproape viu. nefolositoare vreme, grăunţe de pustiu.
sunt nisipul jucat în picioare pe terasa cu mici şi cu bere, la mare.
iar marea însăşi suspină ca o manea.
valul ei nu ştie carte – scuipă la ţărm coji de seminţe
şi suflete moarte.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul