Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Celălalt

        Alexandru Păduraru

Tata-mare avea obiceiul să afirme că el a fost primul om care a călcat pe Lună. Mulţi credeau la început că este doar o glumă sau o aluzie poetică, dar bătrânul vorbea serios şi se considera nedreptăţit că nimeni nu-i recunoştea această întâietate. Categoric, nu ajunsese acolo decât prin intermediul unei nave spaţiale după ce fusese răpit de nişte extratereştri, însă el, ca fiinţă umană, o luase înaintea americanilor, această teribilă experienţă petrecându-se în anul 1960. Atunci eu aveam 5 ani şi deja mergeam pe bicicletă. Încă nu percepeam că Tata-mare era un mutant şi că ubicuitatea lui era reală. Abia mai târziu am descoperit că putea fi văzut în mai multe locuri concomitent. Adică era în acelaşi timp şi la cârciumă, şi acasă. Nimeni nu pricepea cum era posibil un asemenea lucru şi mulţi erau convinşi că avuseseră halucinaţii. Pentru Tata-mare explicaţia se dovedea extrem de simplă: ubicuitatea i se trăgea din 1960, când fusese răpit de extratereştri şi dus pe Lună, deşi nimeni nu-i semnalase absenţa pen­tru că, simultan, rămăsese şi pe Pământ. Alţii erau de părere că Tata-mare avea un frate geamăn de care fusese despărţit la naştere şi care mai dădea câte o raită şi prin orăşelul nostru, dar rămâneau surprinşi să afle că Tata-mare îşi amintea tot ce spusese în cârciumă, fiind, concomitent, şi acasă, aşa cum se jura şi Mama-mare, aspect de care aveam să mă conving şi eu mai târziu.


Cum era şi firesc, această situaţie ajunse şi la urechile comuniştilor, obligaţi să demareze o anchetă. Tata-mare le-a spus povestea cu extratereştrii şi cu Luna, iar faptul că nu americanii fuseseră primii care păşiseră pe satelitul natural al Pământului şi că un român izbutise această performanţă i-a atras din start simpatia organelor de cercetare. Mai dificilă era de stabilit existenţa extratereştrilor şi ce interes ar fi avut să-l ia tocmai pe Tata-mare, care nu era membru de partid şi chiar fusese un mic burghez cu fabrică de gheaţă, într-o călătorie spaţială de asemenea anvergură. Fabrica de gheaţă îi fusese confiscată în 1950, dar comuniştii nu-l trimiseseră la închisoare pe considerentul că în perioada războiului ascunsese doi evrei ce urmau a fi deportaţi şi expediaţi în cine ştie ce lagăr de exterminare. Astfel, i se oferise un post de pontator pe un şantier de construcţii până în 1960, când Tata-mare a ieşit la pensie, adică tocmai anul în care a fost răpit şi dus pe Lună de extratereştri, determinându-i, în acelaşi timp, şi ubicuitatea. Câţiva ani această ubicuitate trecuse neobservată, nimeni nesesizând că Tata-mare se afla concomitent şi acasă, şi în cârciumă. Anomalia a ieşit la iveală chiar în ziua în care americanii au pus primul pas pe Lună, silindu-l pe Tata-mare să strige revoltat: „E o minciună, eu am fost primul care a păşit pe solul selenar”.


Cârciuma era plină în dimineaţa aceea şi toţi se uitau la televizorul aşezat pe tejghea şi adus de responsabilul unităţii din sediul partidului. „Tataie, hai că rachiul ţi-a luat min­ţile, mai bine du-te acasă”, i-a spus responsabilul, dar Tata-mare i-a răspuns prompt: „Sunt şi acasă, dacă vă duceţi acolo, o să mă găsiţi stând alături de nevastă-mea şi de nepotul meu care în acest moment joacă fotbal cu nasturi”. Într-adevăr, eu chiar asta şi făceam, primisem de ziua mea un astfel de joc, deşi nasturii erau, de fapt, jetoane de plastic pe care le puneai în mişcare folosind o plăcuţă subţire şi uşor elastică, prin intermediul căreia apăsai pe o margine a jetonului, iar acesta împingea mingea de forma unui puc în miniatură. Nimeni nu s-a deranjat atunci să verifice un lucru care, logic, nici nu era cu putinţă, opinia generală fiind că Tata-mare se scrântise.


Însă a doua zi, când Mama-mare s-a dus în piaţă şi s-a întâlnit la cumpărături cu un cunoscut, fost contabil la fabrica de gheaţă, iar acesta a întrebat-o dacă Tata-mare fusese cu o zi în urmă acasă, şi nu la cârciumă pentru a urmări aselenizarea americanilor, răspunsul a fost ferm: „Dar unde să fie? Ce să caute el în cârciumă? Nu mai pune strop de alcool în gură de când a ieşit la pensie”. „Nu se poate, l-am văzut cu ochii mei ieri în cârciumă, şi nu numai eu, că unitatea era plină şi responsabilul adusese televizorul din sediul partidului”, a zis contabilul, dar Mama-mare a ripostat contrariată: „Fane, te ştiu de zeci de ani, de când bărbată-meu te-a angajat, ce naiba ţi-a venit cu prostia asta? Ţi-ai pierdut minţile?”. Din momentul acela s-a declanşat, ca să zic aşa, vânătoarea dublurii lui Tata-mare. Fane, fostul contabil, s-a dus imediat la partid pentru a mărturisi ce aflase. „Bă, Fane, eu cred că baba s-a ramolit de tot şi habar nu are ce face bărbată-su, că vine aproape zilnic în cârciumă şi rade câte trei pahare de vodcă”, i-a răspuns tovarăşul secretar de partid, dar fostul contabil a ţinut să precizeze: „O ştiu bine pe coana mare, e o viperă de origine burgheză căreia nu-i scapă nimic. Când lucram la fabrica de gheaţă nimeni nu mişca fără ca ea să nu afle ce se întâmplă. Iar pe patron îl ţinea sub papuc”. „De câte ori să-ţi repet că termenul patron trebuie scos din vocabular?”, a strigat tovarăşul secretar şi-a continuat pe un ton mai blând: „Poate are un frate geamăn”.


„Fără să-l ştim noi, şefu’?”
„Ai cumva vreo altă explicaţie logică?”
„Individul pretinde că a fost răpit de extratereştri şi dus pe Lună, aşa că el este, cu adevărat, primul care a călcat pe Selena.”
„Şi ce dovezi are în acest sens?”
„Eu cred că trebuie anchetat. Dacă descoperim aici un sâmbure de adevăr?”
„Fane, din punct de vedere materialist-dialectic, orice persoană se naşte o singură dată şi are o singură viaţă. Că pot exista asemănări frapante între indivizi, că îl putem lua pe unul drept altul sau că ni se pare, şi accentuez termenul, ni se pare că aceeaşi persoană poate fi simultan în două locuri deodată, asta este o altă problemă.”


„Şi n-ar trebui şi această problemă analizată? Oare nu suntem de acord, şi partidul nu are nimic împotrivă în acest sens, că extratereştrii sunt tot o formă a materiei  şi că nu avem cum să le negăm eventuala apariţie? Poate fostul burghez a trecut printr-o experienţă de acest fel şi putem dovedi că un român a fost primul care a păşit pe Lună, şi nu americanii.”


„Fane, deşi sunt sceptic, am să sun la centru, dar îţi repet că logica mă împiedică să văd în toată treaba asta mai mult decât o prostie. Însă, în acelaşi timp, este de datoria mea să raportez toate impresiile şi dorinţele cetăţenilor.”


Peste câteva zile la uşa casei noastre bătu un necunoscut. Eu mă jucam cu jetoanele luate drept fotbalişti. Dacă îmi amintesc bine, Anglia se confrunta cu Germania. Nu ştiu ce mă făcea să ţin cu Germania şi s-o scot de fiecare dată învingătoare. Ba chiar şi comentam meciul, ca la televizor. Mama-mare era la bucătărie şi jumulea o găină după ce eu însumi îi tăiasem gâtul, ţinându-i la pământ aripile cu picioarele. Am înţeles de timpuriu că viaţa este extrem de crudă. Necunoscutul s-a aşezat cu Tata-mare la masă şi-au început să vorbească.


„Credeţi că o persoană poate fi în acelaşi timp în două locuri deodată?”, întrebă necunoscutul şi Tata-mare îi răspunse:
„Mie mi se întâmplă acest fenomen.”
„Şi totul a început după ce aţi revenit de pe Lună.”
„Exact.”
„Ce vă amintiţi despre extratereştri?”
„Erau multiformi.”
„Poftim?”
„Câteodată aveau două picioare, alteori patru. Câteodată aveau un cap, alteori două.”
„Şi cum comunicau?”
„Prin semne. Ca surdomuţii.”
„N-aţi auzit nicio voce, niciun sunet?”
„Absolut nimic. Tăcerea era absolută.”
„Arătau ca nişte oameni?”
„Uneori ca nişte oameni, alteori ca nişte animale.”
„De exemplu?”
„Cum ziceam, când aveau două picioare şi un cap, semănau izbitor cu noi. Când aveau patru picioare şi două capete deveneau nişte creaturi înfricoşătoare.”
„Şi cum s-a produs contactul cu Luna?”
„Mai întâi să descriu momentul răpirii. Era în vara lui 1960. Tocmai fusesem scos la pensie şi veneam de la cârciumă, ultima oară când eu, cel de aici, am fost acolo. Deodată, am văzut o lumină puternică, ca un reflector ce te orbeşte. Mi-am dus mâna la ochi, iar în secundele următoare am fost luat pe sus, ca să mă exprim în felul acesta. Îmi amintesc că mi se făcuse somn şi-am adormit. Când m-am trezit, deja zburam în spaţiu, iar extratereştrii se uitau la mine şi comunicau ca nişte surdomuţi, schimbându-şi forma, şi presupun că acest lucru se întâmpla când ceva nu le convenea sau intrau în polemică. Eram cuprins de teamă. Îmi părea rău de nepotul meu, îmi părea rău şi de nevastă-mea, deşi m-a agasat ani în şir cu gelozia ei feroce, că nu puteam să fac nicio mişcare fără s-o miroasă şi s-o contracareze din faşă.”
„A urmat aselenizarea.”
„Un extraterestru mi-a făcut semn să mă ridic şi să-l urmez. Apoi mi-a arătat un costum de cosmonaut şi, tot prin semne, mi-a cerut să-l îmbrac. Era cam greu, dar m-am descurcat. Apoi m-au împins pe Lună.”
„Ei n-au coborât?”
„Nu. M-au trimis numai pe mine. Exact în perimetrul unde au aselenizat americanii şi şi-au înfipt drapelul nouă ani mai târziu.”
„Interesant este că n-au fost găsite urme.”
„Le-au şters sau nu le-au arătat. Nu le-ar fi convenit ca un român să fi ajuns acolo înaintea lor.”
„Şi cât aţi stat pe Lună?”
„Atunci nu mai aveam noţiunea timpului. În orice caz, era plăcut să ţopăi în acea lege a gravitaţiei.”
„După care v-aţi întors pe Pământ fără ca soţia dumneavoastră să vă resimtă lipsa.”
„Fusesem multiplicat.”
„Eraţi conştient de lucrul acesta?”
„Atunci nu, dar după ce m-am întors pe Pământ, la puţină vreme, am înţeles că existam simultan în două locuri.”
„Adică ştiţi tot timpul unul despre existenţa celuilalt?”
„Categoric.”
„Şi unde este celălalt în clipa de faţă?”
„În Bucureşti, pe stadion, unde se desfăşoară finala Cupei României la fotbal.”
„Ţineţi cu aceeaşi echipă?”
„Din păcate, nu, şi asta mă intrigă.”
„Şi n-aţi dori ca celălalt să dispară? Să ne spuneţi unde se află precis la un moment dat şi noi să-l prindem ca să vă punem faţă în faţă?”
Tata-mare se cufundă într-o adâncă tăcere. Necunoscutul îl lăsă să mediteze, să gă­sească în adâncul fiinţei sale răspunsul aşteptat, care, în mod logic, nu putea fi decât afirmativ. Într-un târziu, Tata-mare răspunse:
„Nu. Nu veţi afla niciodată de la mine aşa ceva.”
„În cazul ăsta, mergeţi cu mine la secţie”, zise necunoscutul şi Tata-mare se văzu nevoit să-l urmeze fără a-şi lua la revedere de la Mama-mare. Eu terminasem partida de fotbal încheiată cu victoria in extremis a Germaniei, cu un gol fabulos de la mijlocul terenului. Apoi a apărut şi Mama-mare întrebând, nedumerită, unde plecase Tata-mare. I-am povestit ce se întâmplase, iar ea a început să plân­gă. Au trecut doi ani fără să mai ştim ceva de Tata-mare. Nici măcar dublura lui nu-şi mai făcuse apa­riţia la cârciumă, să uimească pe toată lumea. Apoi, într-o dimineaţă, Tata-mare s-a întors acasă. Mama-mare, care avusese în tot acest răstimp grijă de mine şi se descurcase şi ea cum putuse, mai ales la maşina de cusut, l-a strâns în braţe minute în şir şi i-a spus: „Ce dor mi-a fost de tine!”.
Mai târziu, Tata-mare ne-a spus că fusese ţinut într-un beci şi că în fiecare zi i se lua un interogatoriu pentru a destăinui unde se află celălalt, până când recunoscuse că, de fapt, celălalt nu există. Dar Tata-mare ştia că acesta fugise în Occident şi că se distra de minune acolo. Chiar dacă ar fi mărturisit unde se ascunde, nimeni nu l-ar fi găsit. Însă n-au trecut decât câteva luni până când Tata-mare ne-a anunţat că celălalt murise. Fusese călcat de o maşină pe o trecere de pietoni, la Paris. Curând s-a prăpădit şi Tata-mare.


Înainte să moară, mi-a strâns mâna şi mi-a spus: „Nepoate, fii mândru că un român a păşit primul pe Lună”.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul