Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Accidentul

        Gabriela Adameşteanu

Un sentiment de libertate şi confort mă invadează în pat, dimineaţa, în timp ce, involuntar, mă întind.


Involuntar: astfel îşi recuperează trupul nostru mişcarea la trezie. Am înţeles lucrul acesta în lunile când eram imobilizată la pat, după accidentul de maşină din Mara­mureş. Nu fusesem pusă în ghips, dar trebuia să mă comport ca şi când aş fi fost, adică să mă mişc cât mai puţin. Şi totuşi, în fiecare dimineaţă, trupul meu, indiferent faţă de durere şi risc, o lua înaintea comenzilor minţii. Durerea îmi semnaliza prea târziu că, odată trezit, în ciuda vertebrei fisurate şi a capului lovit, el se întindea, relaxat, destins. Stăteam, zi şi noapte, în pat, culcată pe spate, cu o perniţă aşezată sub omoplaţi. Era singura recomandare a doctorului Nae Constantinescu, chirurgul de la Colţea la care fusesem adusă într-o zi de februarie 1991 şi el, primul, văzuse pe radiografie, frac­tura vertebrei 12. Eram în plină iarnă, cu zăpadă şi polei, anotimpul  fracturilor.


*


Înainte să intru în cabinetul doctorului, ieşise de acolo cunoscutul, la vremea aceea, ambasador al Franţei, Renaud Vignal. Un bărbat înalt, cu o gesticulaţie şi un discurs un pic retorice, asortate la nelipsitul său fular roşu, care, am avut pe urmă impresia, a creat o mică modă bucureşteană. În dimineaţa aceea, Vignal escorta un socru sau un tată cu piciorul pus în ghips: era văduv şi accidentatul îl ajuta să-şi crească băieţelul, încă mic.


Amănuntele acestea n-au legătură cu povestea accidentului care mă legase de pat. Dar fac parte din atmosfera acelui timp, când dintr-o dată, ca redactor-şef adjunct al revistei 22, editată de Grupul pentru Dialog Social, căpătasem şansa de a intra în medii sociale noi: principalul, descoperisem atunci, privilegiu al presei.


Fusesem, ani de zile, frustrată de monotonia care ţi se instalează în viaţă atunci când trăieşti doar în mijlocul unei profesiuni statice, cum e cea a editorilor. În aprilie 1990, atunci când, la propunerea lui Stelian Tănase, intrasem în redacţia revistei 22, lumea se deschisese, brusc, în faţa mea. Mă bucuram să întâlnesc oameni care veneau de peste tot la Grupul pentru Dialog Social, cu sentimentul, pe care nu-l mai întâlnisem şi nici nu-l voi mai întâlni, că avem ceva, important pentru noi toţi, de făcut împreună. Ciudat, acel prim an de libertate încă mi se pare foarte aproape, deşi au trecut două decenii de atunci. Zonele sociale înalte şi cele joase se apropiaseră şi eram curioasă să le văd pe amândouă.


*


În tinereţe, ca orice om nesigur pe el, avusesem o oarecare doză de snobism, dar cu timpul, pe măsură ce mi se consolida identitatea, am tot pierdut-o.


Nu mă refer la snobism ca la un „fenomen negativ”. În căutarea timpului pierdut, cartea care, poate, m-a influenţat cel mai profund, mi-a nuanţat definiţia snobismului. Vorbind în termenii de azi, snobii sunt promotori culturali. Uşor de ridiculizat, agasanţi, obsedaţi să acceadă la o poziţie sau la o imagine socială superioară, snobii vânează obiecte şi persoane „cu brand” şi le fac publicitate ca să-şi acopere mediocritatea.


Ori doar propria nesiguranţă interioară. Pentru că snob fusese şi Marcel Proust, frecventatorul asiduu al saloanelor la modă. Dintr-un snobism cultural îmi alesesem şi eu lucrarea de diplomă.
Am tot bâjbâit după un subiect ieşit din comun până când, pe lista profesorului Silvian Iosifescu, la Catedra de Teoria Lite­raturii, am dat peste Disoluţia personajului în romanul lui Marcel Proust „În căutarea timpului pierdut”. Trebuie să fi fost ianuarie sau februarie 1965. Secolul 20, revista care dădea semnalul „reabilitărilor”, accelerate în acei ani, pregătea un număr special dedicat lui Marcel Proust, care va ieşi în aprilie 1965. Dar eu nu aveam legături cu revistele literare şi nici nu bănuiam că subiectul de diplomă va deveni important pentru formaţia mea: nu aveam „proiectul” să devin scriitoare.


Îmi alesesem un scriitor despre care nu ştiam mare lucru şi ale cărui cărţi încă nu le citisem: nici n-aş fi avut cum, încă se mai aflau la Fondul special al Bibliotecii Aca­demiei. Acolo, mândră că primisem permisul de cercetător literar, l-am descoperit pe Marcel Proust. Majoritatea volumelor din În căutarea timpului pierdut le-am citit în original.


O colegă mi-l împrumutase pe Swan, primul şi singurul volum din ciclul proustian publicat, până atunci, în limba română. Traducătorul, Radu Cioculescu, nu mai reuşise să-l vadă apărut şi pe următorul, aflat, se pare, în şpalt, atunci când el a fost arestat.
*


Cu ce percepţie greşită asupra istoriei recente mi-am trăit tinereţea! Din fericire, sunt tentată să spun.


Aflând, în timp ce-mi făceam lucrarea de diplomă, că traducătorul lui Proust murise, voi fi convinsă că asta se petrecuse demult: ediţia masivă a lui Swan avea paginile îngălbenite şi marca de editare a timpului, nebulos şi fabulos, mi se părea atunci, dinainte de 23 August. Apăruse, de fapt, în 1946, anii sfârşitului de democraţie, care vor semăna, cu primii, cei de după ’90. Partidul Comunist venise şi va dispărea cu aceleaşi metode de a încerca să stăpânească, singur, spaţiul politic, lovind necruţător opoziţia.


Intrasem la facultate cu certitudinea că epoca închisorilor rămăsese în urmă.
De fapt, după 10 ani de temniţă, Radu Cioculescu murea de cancer în închisoarea din Dej, la 6 ianuarie 1961, chiar în anul când, „boboc”, descoperisem amfiteatrele şi serile de dans.


Ţărănist, antilegionar afişat, mason, sprijinitor al Guvernului Rădescu, Radu Cioculescu a fost arestat în 1949, judecat într-un proces de „complot şi trădare” şi condamnat la 12 ani temniţă grea. Absolvent al Facultăţii de Chimie, făcuse studii de muzică în Austria. Muzicolog, eseist, pasionat traducător, plecase pe front cu maşina de scris la el, continuând să-l tradu­că pe Proust. Subdirector al Operei Romîne (1930), director adjunct al Filarmonicii (1934). Internat în lagărul de la Târgu-Jiu (între 12 decembrie 1942 şi 6 martie 1943), pentru ceea ce Lucian Boia numeşte „cârteli” contra regimului Antonescu (1). Director în Ministerul Economiei Naţionale (1944-1946), consilier artistic al Operei Romîne(1945-1947). Redactor şi secretar general de redacţie al Revistei Fundaţiilor Regale, secretar al Centrului Român PEN. „Singurul român radical”, după definiţia colaboratorului său, Mihail Sebastian. „Democrat de factură occidentală”, după definiţia lui Lucian Boia.


*


Acum tot descopăr oameni şi situaţii de care m-am apropiat, fără şansa de a le vedea ori măcar de a le înţelege corect. Diferită, dar înrudită cu orbirea noastră mi se pare cea a occidentalilor faţă de ororile de dincolo de Cortina de Fier, credinţa lor în comunism, în partidele dirijate de Moscova. Discuţiile de azi pe această temă ajung mereu la poziţii ireductibile: De ce n-aţi văzut ce era la noi?


Dar noi de ce n-am văzut ce era alături?
Şi cât de corect putem înţelege ceea ce suntem împinşi să trăim, prin mecanismele mediatice de azi?


La 20 de ani, mă bucuram că am scăpat de spectrul închisorilor, pe care îl îngro­pasem cu atât mai adânc în mine, cu cât îmi umbrise copilăria.


Îmi convenea să mă concentrez asupra disoluţiei personajelor lui Proust, deşi madame Verdurin şi baronul Charlus mi se păreau la fel de vii ca oamenii din jurul meu. Când, după aproape 10 ani, voi începe să scriu, îmi voi da seama că una din motivaţiile mele profunde este că văd, aud, urmăresc personajele. Cred în ele, nu în disoluţia lor.


Însă, în anul 1965, personajul realist, naraţiunea şi psihologiile se demodau. Se redescoperea suprarealismul, se instala cu paşi repezi experimentul, evanghelia noului roman, apoi postmodernismul care aveau să domine două-trei decenii, mai ales prin reţelele de universitari.


*


Revin la accident.
De câte ori îl repovestesc mă tem de eventualele inexactităţi ale versiunii pe care am primit-o atunci când mi-am recăpătat cunoştinţa.


Pe 3 februarie 1991, după ora 19, în plin întuneric, Dacia unui activist maramureşean al Alianţei Civice, în drum de la Sighet la Baia Mare, a derapat pe un podeţ şi a căzut în albia râuleţului secat, vreo 5-6 metri. Auto­turismul n-a mai fost scos de acolo decât în primăvară. Mă aflam pe scaunul din spatele şoferului, lângă fotoreporterul României Libere, Andrei Dumitru, şi am fost singura serios rănită.


Nu ştiu dacă Daciile aveau pe atunci centuri de siguranţă pentru locurile din spate. Nu-mi trecuse prin cap să încerc să mi-o pun, nu aveam maşină şi nici multe ocazii să merg cu ea, până atunci, nu avusesem.


Ultima mea amintire este că povesteam şi, ca să fiu auzită, mă aplecasem spre scaunele din faţă. Lângă şofer, proprietarul Daciei, se afla vicepreşedintele Alianţei Civice, un universitar bucureştean care îmi telefonase cu trei zile înainte, propunân­du-mi să merg la Cluj, la o şedinţă de constituire a Alianţei Civice.


Emil Constantinescu.


Fragment din volumul Anii romantici, aflat în pregătire

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul