Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cuvintele şi exilul

        Nicolae Coande

Norman Manea este socotit unul dintre cei mai importanţi scriitori români din exil, dacă exilul mai poate fi astăzi considerat o dimensiune a spiritualităţii culturale sau politice. Cum lumea a devenit de ceva timp un „arhipelag al diasporelor” (Zygmunt Baumann), ne rămâne totuşi „istoria exilului” românesc, încă de cercetat în straturile sale profunde. De curând, Manea, profesor de literatură europeană şi „writer in residence” la Bard College, SUA, a primit importantul premiu german „Nelly Sachs”, care se adaugă altora din prestigiosul său palmares. Premiul se acordă din doi în doi ani, începând cu 1961, printre laureaţii ediţiilor precedente numărându-se Elias Canetti, Erich Fromm, Nadine Gordimer, Milan Kundera, Michael Ondaatje, Javier Marias, Christa Wolf, Margaret Atwood. Cei care au citit Întoarcerea huliganului, carte apărută la Polirom, cunosc oarecum tribulaţiile prin care a trecut Norman Manea până la evadarea din România anului 1986.


În Cuvinte din exil*, o suită de şaptes­prezece dialoguri propuse de jurnalistul german Hannes Stein, în iarna lui 2009, Manea rememorează pentru cititorii săi povestea unei vieţi de deportat, exilat, veşnic neîmpăcat. „Exilul începe de îndată ce ne naştem”, declara cândva scriitorul. Oare Shekina nu este în exil – aş adăuga eu? Originar din Iţcani, Suceava, dintr-o familie de evrei, Norman Manea a fost deportat, împreună cu familia, în 1941, într-un lagăr din sudul Transnistriei. Lagărul era administrat de armata română, nu de cea germană, fapt socotit de autor drept convenabil: „La români domnea o corupţie binecuvântată”. Acte reprobabile se întâmplau şi acolo, ne asigură autorul, însă românii nu ucideau cu sânge rece ca nemţii. Haotici şi dezlânaţi, dar nu feroce şi sistematici în arta exterminării, cum proceda armata germană. Bine că ne-am lămurit.


După ce lagărul este eliberat de Armata Roşie, cu atacuri călare demne de filmele cu cowboy, familia lui Manea revine în ţară, după 1945, la Rădăuţi, nu înainte ca tatăl său să fie înrolat cu forţa în armata „eliberatoare”. Reuşeşte să evadeze, iar mai târziu ajunge director de fabrică în oraş. Viitorul scriitor, care-l descoperă între timp pe Creangă, merge la şcoală, se remarcă la cursuri, e premiant, ajunge chiar comandant la pionieri sau secretar UTM. Entuziasmat de promisiunile comunismului, în timp îşi dă seama de faţa adevărată a sistemului. Când Stein, care este un interlocutor atent, oarecum candid, întreabă cine a fost Ana Pauker, Manea se lansează într-o evocare empatică şi patetică: Hanna Rabinsohn, pe numele ei adevărat, a fost o „nouă Pasionaria” a comunismului românesc, ajunsă după numeroase tragedii personale eminenţa cenuşie a PRM. Deşi nu o idealizează, Manea estompează întrucâtva figura durei care conducea (eminenţă, nu?) represiunea comunistă din anii ’50. În orice caz, afirmă ironic Manea, ea nu a fost vârful de lance în România al unei „conspiraţii talmudice” israeliene. Dar cine a spus asta? E vorba despre ce a făcut din poziţia de „doamnă de fier” a comuniştilor puri şi duri ai generaţiei sale. În Memoriile mandarinului valah (Editura Vremea, 2011), Pandrea, care susţine că Ana Pauker îi oferise şefia Scânteii, o numeşte „l’astre noir de la politique contemporaine”, declinând onoarea ce i se făcuse. În audienţă la cea mai puternică femeie a vremii, care dorea să-l trimită inclusiv în Occident, Pandrea îşi aminteşte că ar fi comparat-o în faţă cu Elena Lupescu: privind de la geamul biroului Anei Pauker casa arsă a metresei regale, bombardată în vara lui 1944, memorialistul îi dă o replică usturătoare: „Ştii cine a locuit aici?”. Ana Pauker făcea pe „niznaia. Şi ea făcea guverne ca şi tine”. Şi replica Anei Pauker este memorabilă: „Măi, măi, eşti mai rău decât un câine negru în cerul gurii! Păi tu mă compari cu Lupeasca?”. Evident, nu se comparau cele două decât din punctul de vedere al ambiţiei de a face politică mare printre politicienii macho din Ţara Românească. Diferenţa de soartă este notabilă: în vreme ce prima a sfârşit într-un exil de lux, Ana Pauker, îndepărtată de la putere de baronii lui Dej, a murit de cancer, uitată într-o cameră unde a citit până la sfârşitul vieţii.



Să admitem, pentru exactitate, că Elena Lupescu era Amanta, în vreme ce Ana Pauker a fost inclusiv Intelectuala. Fiecare, în felul ei, o mare Corupătoare... Revista Time a pus fotografia ei pe copertă în 1948! Şi nu degeaba: Ana Pauker ajunsese încă din noiembrie 1947 ministru de Externe al României, calitate în care a dat imediat afară 161 de salariaţi din Centrală. Evident, pentru a rămâne pe terenul anticului sine ira et studio, trebuie spus faptul că Ana Pauker are meritele ei istorice: a blocat campania de exterminare a „chiaburilor”, a oprit procesele anti-Tito iniţiate de sovietici şi de sateliţii lor din Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia şi Albania, s-a opus, spre cinstea ei, începerii procesului contra lui Lucreţiu Pătrăşcanu, a oprit reprimarea veteranilor români din războiul civil din Spania (conform cărţii Gloria şi decăderea Anei Pauker, Editura Polirom, 2002, de Robert Levy).


Că tot suntem la capitolul „controverse istorice”, Manea afirmă că evreii nu sunt definitorii pentru amprenta dură asupra culturii şi politicii româneşti din acei ani. Îi evocă tânărului jurnalist german (puţin cunoscător, totuşi, al istoriei acelei perioade) o parabolă pe care scris-o la cererea unei reviste care dorea o părere despre antisemitismul la români. Însă o face ironic, cinic şi „caţavencian”, printr-un efect stilistic interesant, ce-i drept, însă fără origini în adevărul istoric. Sigur, Dej sau Ceauşescu sau nu au fost evrei (Gidale Deutsch şi Nahum Ceauşu, cum ricanează scriitorul!), „poporul român” nu s-a dovedit „preamilostiv” (poporul sau puterea temporară?), însă evidenţa, măcar statistică azi, a unor nume şi fapte susţine contrariul.


Dacă vedem ce spune Lucian Boia în Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950 (Editura Humanitas, 2011), dincolo de faptele criminale care pot fi puse în seama românilor „puri”, nu putem să nu constatăm evidenţa. Citez din cartea lui Boia: „Fiind vorba despre evrei – subiect sensibil din raţiuni bine cunoscute –, lucrurile trebuie spuse fără înconjur. E la fel de neconvenabilă eludarea fenomenului, ca şi evocarea lui în termeni denigratori… Comuniştii au venit la putere, inevitabil, cu numeroşi evrei în primele rânduri şi încă mai numeroşi printre intelectuali”. În 1955, 10% din nomenklatura partidului era evreiască, în secţiile de propagandă, agitaţie, ştiinţă şi cultură ajungeau şi la 30%, iar din 39 de cadre superioare în presa comunistă 29 erau, de asemenea, de origine evreiască. Chişinevschi, nu G. Călinescu sau Petre Pandrea, era şeful propagandei statului român, secondat de Leonte Răutu. În literatură, Moraru şi Vitner dădeau tonul, secondaţi de Crohmălniceanu, Silvian Iosifescu. Au avut momentul lor, cum se spune. Că, mai târziu, Dej a început o epurare de proporţii nu se poate nega. Însă, trecând peste acest aspect spinos, minimalizat de Manea, exagerat de alţii, avem o carte de convorbiri „cu sufletul pe masă”.


Manea este o conştiinţă a epocii noastre, intelectual critic şi scriitor important, pentru care scrisul, femeile, prietenia, exilul, democraţia, America, Nabokov, dar şi Celan, Fon­dane, Cioran şi M. Eliade (cu delimitările prea bine ştiute în cazul ultimului) sunt lucruri esenţiale discutate inteligent, nuanţat, pe larg. Mă mir, cu un surâs, totuşi, de adamismul profesat de Stein, care intră în hora ironiei lui Manea şi afirmă „candriu”: „Mircea Eliade a fost un profesor care a scris cărţi încâlcite despre teme îndepărtate…” sau afirmă că Manea a îndrăznit să-l îmbrâncească de pe soclu pe „marele erou al culturii româneşti”. Caraghios, zău aşa! Chiar neamţ proaspăt să fii şi tot ai fi aflat că Eliade a fost (un) profesor de istoria religiilor la Univer­sitatea din Chicago, respectat de somităţi în materie precum un... Moshe Idel, de pildă. Evreu, care va să zică, născut, cum altfel, în România. Dincolo de aventura sa legionară (nicidecum fascistă, cum insinuează Stein), Eliade este un autor al cărui comportament vizavi de doctrina la care aderase merită pus sub lupa critică cea mai onestă. Onestă, nu insinuantă. O spune Moshe Idel însuşi într-un dialog publicat de Polirom (Sorin Antohi, Moshe Idel, Ceea ce ne uneşte, 2006), mult mai nuanţat decât o fac Manea şi întrebătorul său: „Dar cineva ca Eliade nu poate fi mişcat de pe soclu nici măcar cu Holocaustul… Cei care se ocupă de religie, care află de Eliade, pot descoperi că a fost implicat într-un fel sau altul în mişcarea legionară. Dar crezi că aceia care predau creştinilor se tem să vorbească de Eliade? Crezi că le e frică de ce-or să spună evreii? Mie nu mi-e frică în Israel să vorbesc despre Eliade!... Bineînţeles, Eliade trebuie criticat. Dar în felul în care o fac eu, mult mai complex”. De altfel, Moshe Idel este la curent cu criticile lui Manea, Leon Volovici sau Benno Sebastian, fratele lui Mihail, însă ţine să precizeze: „Dacă omul ar fi spus de la început că a fost legionar şi ar fi cerut iertare, cum a făcut Cioran, poate că nu se ajungea la «afacerea Eliade»… Dar «afacerea» s-a declanşat din pricina faptului că Eliade şi-a ascuns trecutul şi a jucat un joc mai complex”.


Totuşi, cartea în care Manea răspunde întrebărilor puse de Stein nu este încruntată pe tot parcursul ei. Chiar capitolul cu titlul savuros Dreptul la prostie arată un autor fermecător, care, vorbind despre America, ţara ce-l găzduieşte, spune franc: „Îmi place incoerenţa acestei ţări. Cred că, dacă ar fi devenit coerentă, cum şi-a dorit şi a visat G.W. Bush, ar fi fost o catastrofă”.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul