Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Însemnările unui necunoscut

        Ana-Maria Nistor

Am prins o conversaţie a unor consumatori de teatru destoinici şi constanţi, care suna cam aşa: „Spectacolul x e unul de joi; uşurel, te destinde, fără a pune mari probleme. Nu e unul de sâmbătă sau duminică, atunci când vrei ceva mai serios, mai complicat”. Nu mă gândisem niciodată să împart repertoriile astfel, dar ştiţi cum e, ignori tocmai evidenţa care stă la îndemână. Apoi am mers mai departe pe gândul acestor spectatori şi mi-am dat seama că Însemnările, ca şi celelalte două producţii ruseşti de la „Bulandra”, Îngropaţimă pe după plintă şi Ivanov, sunt spectacole de weekend. Mai exact, de sâmbătă, ca să-ţi rămână o zi după aceea să rememorezi, să te gândeşti şi să-ţi revii. Motivele diferă în cele trei cazuri, chiar dacă le adună o greutate şi o seriozitate date de trupă şi de repertoriu.


Mai mult, îmi pare că Însemnările unui necunoscut e croit parcă pentru publicul „Bulandrei”, care ştie bine actorii de aici, vine să-i admire, e fidel strategiei, deschis propunerilor, dar şi uşor conservator pentru că gândeşte comparativ. Pentru acest public, spectacolul sus-numit e o confirmare a faptului că acest teatru rămâne prima scenă a ţării. O spun fără umbră de ironie.


În schimb, pentru spectatorii migratori, călători între teatrul instituţionalizat şi cafenelele din Centrul Vechi, între autori, regizori şi scene, între o zi de joi şi-o duminică, lucrurile se complică.
Pentru unii, dramatizarea nu respectă romanul lui Dostoievski (Doamne, cum ar putea, fiind o altă operă?!) şi acesta prea gogolian, prea de tinereţe!... Pentru alţii, spectacolul e prea minuţios, prea vechi, prea atent brodat într-o epocă în care se coase industrial. Pentru alţii, e prea mare într-o zi minimalistă, prea lung e preludiul intrării în ritmul respiraţiei actorilor de care depinde suflul reprezentaţiei. Toţi au dreptate şi n-au totuşi.


Textul, fără a putea respecta toate firele epice din Stepancikovo şi locuitorii săi, optează pentru acele momente care caracterizează lumea de la moşia unui răposat general, cu rude, prieteni, cunoscuţi, întreţinuţi de bătrâna generăleasă şi de fiul acesteia, colo­nelul Egor Ilici Rostanev, fire moale şi temătoare. Casa e condusă însă de voia şi mofturile invitatului permanent al familiei, Foma Fomici. Slăbiciune a tuturor, femei şi bărbaţi, a generălesei în special, Foma este un un Tartuffe gogolian care rămâne nepedepsit. El se joacă de-a influenţa cu toţi şi toate, modifică vieţi, răstoarnă oameni şi situaţii. În jurul său, fidelii admiratori sunt copleşiţi de ştiinţa şi ideile sforăitoare pe care le flutură în orice conversaţie, ipocriţii se prăbuşesc de admiraţie. De Foma Fomici (Virgil Ogăşănu) depinde şi căsătoria colonelului Rostanev (Mihai Constantin) cu guvernanta copiilor săi (Ana Ioana Macaria), şi liniştea ori dezastrul emo­ţional al generălesei (Tamara Buciuceanu), şi traiul bun al tuturor celor din casă, pierde-vară, slugi şi rude. La final, scumpul şi nepreţuitul îngăduie mariajul, ca un Dumnezeu prea bun, de a cărui voie nu trebuie uitat. „Ce zi e azi? Miercuri? Eu vreau să fie marţi.” End of story. Poveste în ramă, însemnată de nepotul colonelului, Serghei Alexandrovici (Alexandru Potoceanu), invitat aici de la St. Petersburg pentru însurătoare. Comentată de cântecele celor de la Accoustic, care sună ca vocile bărbăteşti dintr-un cor rusesc dintr-o biserică pravoslavnică.
Dramatizarea regretatului profesor Ion Cojar, care n-a mai apucat să semneze şi regia, este întocmai păstrată şi respectată de Alexandru Darie. Din nefericire, textul este mult prea lung, literar, pe alocuri învechit, explicativ şi greoi. Monologuri interminabile, expozitive şi demonstrative cheltuie energia actorilor şi răbdarea spectatorilor.


Din cauza acestui neajuns, spectacolul oboseşte, pare voit complicat. E minuţios până la disperare, aşa cum se făcea pe vremuri „teatru serios”. Doar că, de multe ori, detaliile atât de şlefuite doar arată, nu semnifică, şi se înşiruie pe aţă fără a isca întrebări, fără a mai ascunde ceva, fără a cultiva mister. Dacă regizorul ar avea puterea să renunţe la o parte din momente, atunci s-ar putea crea un echilibru între veritabila lecţie de pedagogie stanislavskiană, vizibilă în lucrul cu actorii, şi imaginea scenică. Este păcat că sunt istovite atâtea lucruri bune, că pierd din valoare soluţiile găsite în scenografia atât de frumos ima­ginată de Maria Miu – un culoar între lumi, cu odăi şi cotloane ascunse de ziduri învechite şi ferestre murdare. În spaţiul acesta, Alexandru Darie construieşte veritabile picturi, compoziţii superbe, savant studiate. Corpurile sunt poziţionate astfel încât fiecare scenă să fie o pânză vivantă, în care jocurile eclerajului amintesc de Vermeer.


Importanţa personajelor urmează, pesem­ne, regula din Biserica Ortodoxă, conform căreia bărbatul e capul, femeia îi urmează şi să nu amestecăm lucrurile! Ponderea cea mai mare e dată de rolurile masculine. Corul fe­meilor, condus de generăleasă, e mai mult suport şi sprijin pentru manifestarea celor dintâi. Eroinele sunt reduse din text la o latură dominantă care creşte, în scene, adunând detalii, ca o protuberanţă deranjantă. Parcă toate drumurile duc într-un singur punct de caracter, ca într-o comedie clasică. Aceasta, în condiţiile în care aproape fiecare personaj are parte de un mic moment al său de „recital” şi în care mai mult de jumătate din spectacol (peste două ore) este dedicată descrierii. Atmosferă şi caractere. Se compune din amănunte, gesturi, priviri o lume – minunat!; doar că fiinţele care se mişcă în acest univers trebuie să întreprindă ceva, să se transforme, în sensul teatral al termenului. Alt­fel, lumea aceasta riscă să rămână în ceaţă, precum o gară St. Lazarre pe pânza unui domn care a vrut şi el să-şi dilate pupila privind realitatea.


Nici măcar personajul generălesei n-are parte de un tratament special, având în vedere funcţia pe care o are în piesă. Cel puţin la început, doamna Tamara Buciuceanu face figuraţie specială, e drept, magistral. E salvată la final de regizor, când are loc o răsturnare a acţiunii ce permite o modificare profundă a personajului. Singura notabilă din corul femeilor. Atunci asistăm la un moment răscolitor, în care aparenţa comică se distilează în dramă pură.


Mihai Constantin, al cărui personaj complex, dificil de jucat merge pe linia iniţiată în Oblomov, este cel care dă tonul şi ritmul reprezentaţiei. Actor cu o forţă şi o plastică extraordinare, din nefericire inegal de la o seară la alta. În funcţie de Dumnezeu ştie ce, Mihai Constantin poate fi, în acelaşi spectacol, genial sau de neprivit. Lăsându-l, deci, la mila Domnului sau la voia hazardului, dacă nimeriţi o zi neinspirată, iertaţi, căci sunteţi în faţa unui actor mare.


Alexandru Potoceanu, studentul la mineralogie, necunoscutul ale cărui însemnări le lecturăm, se află voit într-o poziţie diferită, de contrapunct cu restul distribuţiei: el este elementul din afară, străin, care se mişcă, gândeşte şi vorbeşte altfel decât lumea de aici.


Gigi Ifrim (Mizincikov, un tapeur duios) este singurul care speculează la maximum micul său moment de recital, contrabalansând comic pentru o clipă muntele de seriozitate strâns de ceilalţi actori.


Cel pentru care însă nu trebuie ratat spectacolul este Virgil Ogăşanu. Rolul domniei sale face parte din rândul celor care vor fi consemnate în istoria trupei de la „Bulandra”. Virgil Ogăşanu nu creează doar un Tartuffe ortodox, ci este antipatic până la milă creştinească, enervant până la comic, supărător şi necesar vederii. Cu aparenţă de ascet şi înţelept, îşi joacă până la ostoire măştile moralităţii, ale iubirii de semeni, ale spiritualităţii înalte. În fapt, profitor, răutăcios şi mediocru, pervers manipulator şi parazit emoţional, Foma Fomici nu face decât să adune, potenţându-le, trăsăturile lumii pe care o conduce. Este aşa cum îl vor ceilalţi, care îşi merită mentorii şi idolii.


Laborios şi imperfect ca un covor lucrat de mână, Însemnările are ritmul său interior, arogant până la disperare faţă de produsele industriale, american perfect style, care se poartă azi prin teatre. Lung. Prea lung. Ca un ceremonial.
Covoarele vechi au o muzică a lor. Spectacolul acesta, din dorinţa de a cânta bine, are un playlist. Tot trebuie să rezonezi la ceva, nu?

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul