Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un poem rătăcit în poezia celor mici: După melci de Ion Barbu

        Roxana Din Jeler

Rătăcirea poemului După melci în poezia pentru copii a început în 1921, atunci când, după o primă publicare, în luna mai, în revista Viaţa Românească, acesta a făcut obiectul unei ediţii ilustrate. Placheta rezultată avea să reprezinte unul dintre cele mai neobişnuite debuturi editoriale din literatura română, actorii implicaţi fiind poetul Ion Barbu, editorul Ventura, ilustratorul M. Teişanu şi criticul literar Tudor Vianu. Despre contribuţia poetului se ştiu destul de puţine lucruri: Ion Barbu nu se afla în ţară la momentul apariţiei şi nu există date că ar fi ştiut de intenţia editurii de a ilustra poemul. Vianu intermediase, e-adevărat, publicarea în revista ieşeană, dar, la fel ca şi în cazul poetului, nu se cunoaşte implicarea lui în editarea plachetei. Cert este că tipărirea acesteia în decembrie 1921, „după litografiile originale ale pictorului M. Teişanu, în atelierele Institutului de Arte Grafice Luceafărul din Bucureşti”1, avea să-i provoace criticului o mare surpriză. Ce era totuşi atât de particular la aceste ilustraţii, încât reuşeau să transforme debutul editorial al poetului într-un caz?  


Barbu se afla în acel moment la studii în Germania şi, după cum reiese din corespondenţa lui, a fost înştiinţat despre apariţia cărţii de Tudor Vianu, care îi era şi prieten apropiat. (...)


Peste câteva zile se întoarce însă la Göttingen foarte nerăbdător să vadă volumul (care tot nu sosise) şi devine limpede din răspuns că impresiile pe care i le împărtăşise Vianu se refereau la ilustraţii: „Veneam la Göttingen întins să desfac pachetul cu Melcii. De pachet, nici urmă. Ventura mă picneşte cu această desconsiderare şi-o voi ţine minte! Dar s-ar putea poşta singură să fie de vină. Vezi, mai strică o vorbă pe lângă Ventura, dacă-l întâlneşti. Melcii i-am îndrăgit iarăşi, de când cu un anumit motiv din Grieg, Dansul trollilor (am auzit în sfârşit Peer Gynt cu suitele lui Grieg) îmi dă dedesuptul muzical al acestei comuniuni cu Olimpul grotesc al pădurii. Nu Teişanu, el e prea famăn şi prea poleit pentru asta, era indicat s-o decoreze. Îmi trebuia mâna naivă şi noduroasă a unui adevărat troll”.


Fără să vadă, aşadar, cartea, Barbu îl aprobă pe Vianu şi îl consideră pe Teişanu un comentator căruia îi lipsesc atât capacitatea de a înţelege cu adevărat poemul, cât şi stilul adecvat pentru a-l traduce în imagini. Totuşi, în cele din urmă, volumul soseşte, iar scrisorile care fac referire la el relevă o altă atitudine a poetului decât aceea comunicată prietenului său. (...)  
 
Soţia poetului, Gerda, oferă şi ea informaţii importante despre volum, într-o evocare a uneia dintre primele lor întâlniri, petrecută în 1923: „Într-o duminică l-am aşteptat în gară la Frankfurt, îşi anunţase venirea. Ne-am plimbat prin oraş, am mâncat într-un restaurant, unde mi-a pus pe masă un exemplar din După melci, pe care îl plimbase trei ani prin Germania, am mai stat într-o cafenea şi pe la ora 6 seara s-a întors la Berlin”2. De asemenea, poetul trimite din Germania un exemplar cu autograf chiar şi profesorului G. Ţiţeica, pe care dorea să-l impresioneze şi care îi mulţumeşte cu întârziere, într-o scrisoare din 24.I.1923, „pentru volumul ilustrat al versurilor Dtale”3.


Placheta era, aşadar, oferită prietenilor, viitoarei soţii şi celui de care depindea şederea poetului în Germania, ca şi viitorul său în matematicile superioare. Este greu de imaginat, în aceste circumstanţe, că Barbu considera volumul grav afectat de ilustraţiile lui Teişanu, ba chiar, dacă luăm în consideraţie mărturia soţiei sale, îl purta la el cu mândrie. Să nu fi împărtăşit poetul impresiile prietenului său?


Să vedem, în sfârşit, ce le reproşa Tudor Vianu ilustraţiilor. Opiniile lui aveau să devină publice în 1935, cu prilejul monografiei dedicate poetului: „Se poate spune că primul poem mai întins al lui Barbu a avut o soartă nefericită. Încredinţat spre publicare editurei «Luceafărul», într-un moment când Ion Barbu se gă­sea departe de ţară, După melci apare în preajma Crăciunului din 1921 ca o carte pentru copii, menită să fie oferită de sărbători. Pentru a sprijini această intenţie, a fost chemat să colaboreze talentul domnului pictor M. Teişanu, care a pus la dispoziţia editorului o seamă de planşe colorate, înfăţişând pe eroul povestirii ca pe un copil ciufulit şi dolofan, rătăcind prin pădure, pirotind la vatră, privind pe fereastră ninsoarea de Păresimi. Scenele povestirii erau ilustrate astfel cel mult după litera, dar nu după spiritul lor. Căci nu era nicio asemănare între inspiraţia naturistă şi mistică a lui Barbu şi imaginaţia ilustratorului său, care, neputându-şi face o idee potrivită despre ea, văzuse dincolo şi în opoziţie cu aceasta, genul povestirilor pentru copii, cu care în realitate poemul nu avea nimic de-a face. Convenţionalismul acestor ilustraţii au făcut să tresară de groază pe toţi cari cunoşteau poema mai dinainte sau cari mai puteau să ghicească, sub falsificarea prezentării, adevăratul ei duh. Publicată în aceste condiţii ingrate, După melci aşteaptă încă momentul, când tipărită cu demnitate, să poată fi restituită treptei literare căreia îi aparţine”4.


Transpunerea vizuală pe care o realizase pictorul Teişanu transformase, aşadar, placheta într-o carte pentru copii, ilustrând poemul în litera lui şi ratând mesajul simbolic al acestuia. Ca unul care cunoştea poema dinainte, Vianu fusese nu surprins, ci de-a dreptul îngrozit de o asemenea inter­pretare figurativă care viza „suprafaţa” textului, fidelă exclusiv desfăşurării narative. Nu era vorba deci de o simplă chestiune de gust cu privire la stilul pictorului, ci de faptul că Teişanu înţelesese poemul ca fiind pentru copii.


La o lectură atentă, aflăm însă că intenţia de a scoate o carte pentru copii îi aparţinuse, de fapt, editorului; el stabilise destinaţia pe piaţă a plachetei, pe care o considerase potrivită celor mici şi pe care o integrase, de aceea, unei strategii de prezentare specifice receptorului vizat: alesese un ilustrator, pe Teişanu, şi un moment propice de comercializare: sărbătorile Crăciunului. Tirada criticului este totuşi îndreptată exclusiv împotriva pictorului, pe care îl acuză de neînţe­legerea adevăratei facturi a poemului, ironizându-i dese­nele şi considerându-l responsabil de coborârea lui pe o treaptă inferioară. În realitate, M. Teişanu făcuse exact ceea ce editorul aştepta de la el: ilustrase o carte pentru copii, privilegiind firul narativ al poemului şi pe eroul acestuia.


O confirmare că placheta se înscria în oferta editorială pentru copii a vremii este prezenţa acelor viniete decorative, aşezate în fruntea sau/şi în subsolul paginilor, care conţineau medalioane cu figuri de copii, încadrate de motive vegetale. Ele făceau parte din recuzita tipografiilor vremii şi se regăseau, de exemplu, şi în prezentarea grafică a primelor volume de poezii pentru copii ale Elenei Farago, din 1912-1913. Teişanu preia modelul, dar face mai mult, desenează chiar el vinietele respective, personalizându-le în funcţie de informaţiile furnizate de poem. Rezultatul nu mai este o carte pentru copii obişnuită, cu elemente standard, pur decorative, pentru că litografiile nu urmăresc doar firul poveştii, ci şi starea de spirit a tabloului respectiv, transmiţând prin culoare emoţia protagonistului şi atmosfera poemului.


Faptul că realizarea grafică a pictorului era una de excepţie avea să fie confirmat imediat după apariţie, atunci când B. Fundoianu publica, în Sburătorul literar din 11 martie 1922, articolul Cartea de artă5, subintitulat „note pe placheta După melci de Ion Barbu, ilustrată de pictorul Teişanu”. Deşi nu făcea absolut nicio referire în cuprinsul articolului la ediţia care provocase reflecţiile lui, Fundoianu discuta aici condiţiile în care i se părea oportună realizarea unei ediţii de lux, a unei cărţi de artă, a unui volum artistic, care să îmbine deci literatura cu artele plastice, concluzionând că ea nu este recomandată pentru prima ediţie a unei cărţi, ci pentru ediţii bibliofile, adresate pasionaţilor, colecţionarilor, celor care cunosc deja foarte bine textul. În cazul primei cunoştinţe cu cartea, Fundoianu considera că asocierea celor două arte dăunează literaturii, fie pentru că su­gerează o neputinţă a textului de a figura singur, de a se impune prin propria valoare, fie pentru că ilustraţia detur­nează atenţia de la text, furând ochiul cititorului. Fundoianu spunea, cu alte cuvinte, că placheta După melci reprezintă o carte de artă, un volum artistic, doar că, în cazul ei, arta dăunase literaturii.


Din perspectiva realizării artistice, placheta este considerată astăzi de specialiştii artelor plastice drept o „reuşită excepţională în grafica de reper cultural”6, alături de alte reuşite ale lui Teişanu, ca mapa Eminescu – Luceafărul şi cărţile de Basme ale Reginei Maria. Întâlnirea cu poemul ilustrat a produs o frumoasă surpriză şi pentru comentatori ca Ioana Pârvulescu, care nu înţelegea de ce s-a supărat Ion Barbu: „În ciuda clişeului posterităţii, ilustraţia la poemul barbian este stilizată, prea puţin infantilă, cu un aer de belle époque în care există o combinaţie de aur-sângeriu-negru şi, mai ales, o întrepătrundere de regnuri, vegetal-animal şi uman, foarte barbiene în fond. [...] Privind ilustraţiile de azi la poemul barbian nu-mi pot închipui unele mai potrivite. Pictorul a prins mult din «trolii» imaginaţiei barbiene, din Olimpul grotesc, din interregnurile atât de fertile pentru poezie şi din geometria simţirii”7. Dacă Vianu credea că ilustraţiile sunt pentru copii, pentru că nu reflectă spiritul poemului, autoarei articolului i se pare, dimpotrivă, că ele au reuşit cum nu se poate mai bine exact acest lucru şi, prin urmare, nu sunt pentru copii, iar Barbu s-a supărat degeaba.


În realitate, amândoi comentatorii au într-o oarecare măsură dreptate: avem de-a face într-adevăr cu un volum pentru copii şi acest volum este de o înaltă ţinută artistică. Calitatea ilustraţiei sale trebuie înţeleasă şi apreciată dintr-o dublă perspectivă: din perspectiva a ceea ce i s-a cerut pictorului – pornind deci de la criterii interioare unei cărţi pentru copii, specifice genului – şi din perspectiva realizării artistice a premiselor de la care a plecat acesta. Urmărirea firului narativ, desenele figurative, ilustrarea protagonistului-copil în diferite ipostaze, într-o formulă care să traducă nu ad litteram, dar fidel ceea ce spune textul, nu puteau lipsi din prezentarea grafică a unei cărţi pentru copii. Tehnica desenului şi dispunerea culorii în tablou ţin însă, fără îndoială, de talentul ilustratorului, de felul cum a înţeles el să facă imaginea un corespondent al ima­ginarului barbian. În termenii lui Fundoianu, rezultatul ar putea fi numit o carte de artă pentru copii. Aşa se explică, probabil, de ce poetul o respingea şi în acelaşi timp se mândrea cu ea şi de ce, având o faimă ambiguă, cum spune Ioana Pârvulescu, cartea figurează astăzi în colecţiile bibliofililor.



1 Ion Barbu, După melci, Editura Luceafărul, Bucureşti, 1921, ilustraţii de M. Teişanu, p. 13.
2 Gerda Barbilian, Ion Barbu. Amintiri, cu un cuvânt-înainte de Ov. S. Crohmălniceanu, Editura Cartea Românească, 1979, p. 146.
3 Gerda Barbilian, Ion Barbu. Amintiri, op.cit., p. 137.
4 Tudor Vianu, Ion Barbu, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1935, pp. 36-37.
5 Reprodus în B. Fundoianu, Imagini şi cărţi, ediţie de Vasile Teodorescu, studiu introductiv de Mircea Martin, traducere de Sorin Mărculescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, pp. 183-185.
6 Tudor Octavian, Pictori români uitaţi, Bucureşti, NOI Media Print, 2003, pp. 90-92.
7 Ioana Pârvulescu, De ce s-a supărat Ion Barbu?, în România literară, nr. 10/26 martie 2010.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul