Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Nicolae Mavrocordat văzut din Canada

        Simona-Grazia Dima

Un personaj impunător, cu buzele strânse, ne priveşte, concentrat şi uşor abstract, de pe coperta unui volum de Jacques Bouchard, profesor de filologie neoelenă la Universitatea din Montréal, şef, totodată, al catedrei de greacă modernă la Universitatea McGill din acelaşi oraş, membru în numeroase organisme academice. Este vorba de primul domnitor fanariot din Ţările Române, iar cartea, editată la editura bucureşteană Omonia, se intitulează Nicolae Mavrocordat. Domn şi cărturar al Iluminismului timpuriu (1680-1730), traducerea, într-o românească elegantă, aerisită şi fluentă, fiind realizată, din limbile franceză şi neogreacă, de reputata elenistă Elena Lazăr. Volumul, o culegere de 14 studii, unele publicate în reviste ştiinţifice, altele comunicate la manifestări ştiinţifice din domeniu, reprezintă rodul unei veritabile pasiuni a cercetătorului canadian faţă de elenismul din Ţările Române, ce ilustrează o pilduitoare interferenţă cultural-istorică.


Nicolae Mavrocordat a domnit vreme de douăzeci de ani în Moldova şi Ţara Româ­nească, din 1710 până la moartea sa, în 1730, fără câteva scurte perioade de timp, când a fost înlăturat de la putere pe calea armelor, momente nefaste pe care le-a folosit însă în chip creator, elaborând, în recluziunea sa, lucrări literare reprezentative pentru concepţia sa de reprezentant al Iluminismului timpuriu, aşa cum îl portretizează Jacques Bouchard. Un profil, fără îndoială, complex: cărturar de indiscutabil rafinament, domnitorul a fondat complexul monastic Văcăreşti, simbol al relaţiilor artistice româno-greceşti, înzestrat cu una din cele mai faimoase biblioteci din sud-estul Europei, de mare valoare pentru înţelegerea istoriei culturale a românilor şi grecilor, îngemănaţi o perioadă. Deşi fanarioţii au fost văzuţi exclusiv ca nişte personaje corupte, cu moravuri ambigue, realitatea e mult mai profundă: cu toate limitele lor, ei au întreprins importante reforme sociale, au sprijinit cultura. Primul Mavrocordat, cărturar autentic, se trăgea dintr-o excelentă familie: tatăl său, Alexandru Mavrocordat Exaporitul, scriitor şi dragoman la Înalta Poartă, plenipotenţiar la Pacea de la Karlowitz (1699), şi-a educat fiul de tânăr spre a fi politician, încât, la frageda vârstă de 16 ani, Nicolae îi lua adesea locul în postura de dragoman. Ca domn, s-a orientat, cultural vorbind, spre Occident, mai ales spre Franţa. Curtea sa îi cultiva pe intelectualii străini, secretarul său, italianul Antoine Epis, ducea, ca reprezentant al cancelariei domneşti, o vastă corespondenţă cu savanţi vest-europeni, precum profesorul Jean La Clerc din Amsterdam. Domnitorul este considerat astăzi drept unul din cei mai prolifici şi interesanţi epistolieri ai epocii sale. J. Bouchard, în urma unor cercetări asidue a numeroase colecţii europene, precum fondul Le Clerc, păstrat la Biblioteca Universităţii din Amsterdam, şi fondul Wake al Bibliotecii Christ de la Oxford, scoate la lumină o vastă colecţie ce creşte an de an, o dată cu descoperirea altor şi altor piese revelatorii.


Domnul, bibliofilul, savantul şi scriitorul Nicolae Mavrocordat era poliglot şi studia zilnic, pentru a se perfecţiona, ultimele noutăţi din presa şi literatura lumii. Ne putem, pe drept cuvânt, întreba, când avea timp să citească şi să scrie, de vreme ce, ca domnitor, lucra de dimineaţă până seara. Răspunsul este unul grăitor: o făcea la ora siestei de după prânz, când boierii autohtoni trăgeau un benefic pui de somn. A trăit puţin, doar 50 de ani, şi l-a avut ca rival, în politică şi literatură, pe Dimitrie Cantemir. Dorea să înfiinţeze un cabinet de medalii unic în Orient, era preocupat de arheologie, numismatică, de ştiinţele naturii, cerând seminţe şi butaşi din Olanda, vasta sa bibliotecă, descrisă de N. Iorga şi V. Mihordea, era într-adevăr citită, ba chiar şi adnotată de proprietar, interesat nu doar de literatura clasică (permiţându-şi opinii personale, unele apăsat critice!), ci şi de tratatele de politică şi morală. Fără a fi ateu, era liberal în opinii, trecând totul prin filtrul raţiunii, al cumpătării: dorea un apel continuu la raţiune, pentru a se reţine şi a se preţui, din oferta vieţii, numai ceea ce merită (p. 36).


Militar nu prea dibaci, principe-filozof, avea o cultură juridică remarcabilă, pragmatism social, arta de a promova cultura. S-a purtat frumos cu boierii locului. A scris un mic tratat, Despre îndatoriri, un manual fanariot ce trata despre suveranitatea şi supremaţia legilor (text îndrăzneţ pentru epoca sa, încât cititori necunoscuţi au adnotat pe margine: „aiurează!”), maxime, scrisori fictive în stilul scrisorilor lui Phalaris, precum şi un mic roman filozofic, Răgazurile lui Filoteu, netradus până azi în limba română, beneficiind însă de o tălmăcire în franceză, datorată lui J. Bouchard însuşi. „Înşiruire de disertaţii savante între oameni de societate” (p. 76), el descrie rafinamentele civilizaţiei otomane – o societate a răgazurilor, a plăcerii conversaţiei, a mâncării bune şi degustării vinurilor, înfăţişând, printr-o naraţiune la persoana întâi, aproape fără intrigă, trei personaje în veşminte persane, pornite la o plimbare prin Constantinopol, dintr-o pură curiozitate intelectuală, să discute despre problemele ce agitau Occidentul: Cearta dintre antici şi moderni, teorii politice, filozofia chietistă. Se vorbeşte despre Marsilio Ficino, Pico Della Mirandola, Machiavelli, Fr. Bacon, Hobbes, La Rochefoucauld, dar şi despre realitatea otomană văzută din interior. Interesant este faptul că autorul şi-a dorit intens ca romanul său să fie tradus în limba franceză, dar au existat opoziţii puternice la acest proiect, din partea occidentalilor. Se pare că notele gândirii sale erau prea radicale: Nicolae Mavrocordat nu era un gânditor comod. Pe căi ocolite, aşadar, cum a fost de atâtea ori cazul în istoria noastră, guvernarea fanariotă a grăbit trecerea provinciilor româneşti de la un regim medieval şi feudal de formaţie slavonă la o gândire europeană mai suplă, de factură iluministă. Cartea lui Jacques Bouchard, cu demonstraţiile sale subtile şi totodată pasionate, se citeşte cu încântare.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul