Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Farsa amară a iubirii

        Costin Tuchilă

Roman erotic, roman pornografic, roman macabru, roman-demonstraţie a unei idei la modă, naraţiune modernă uzând de o formulă tradiţională reînveşmântată, proză presărată cu reflecţii eseistice, „filozofie de viaţă” deghizată într-un roman care face concesii gustului comercial, răsfrângere epică a apetitului pentru paradox şi pentru situaţiile paradoxale, roman care atrage şi intrigă în egală măsură... Ce este Luni de fiere de Pascal Bruckner, autor în vogă, intens mediatizat? Câte ceva din toate acestea, într-un amestec în care, până la urmă, rişti să nu mai desluşeşti, decât cu multă îndemânare, elementele componente. Publicat în 1981 la Éditions du Seuil, ecranizat în 1992, în regia lui Roman Polanski (Bitter Moon – Luna amară, un film primit cu rezerve de unii), Lunes de fiel (trad. rom. de Vasile Zincenco, Editura Trei, 2001; reeditat în 2011) a şocat la apariţie. Pudoarea concediată fără pic de tresărire, repunerea în discuţie a monogamiei, a infernului în care sfârşeşte aşa-zisa armonie a cuplului, făcută cu cruzime şi cu un fel de poftă care poate indispune până la dezgust un cititor mai slab de înger, intră în reţeta contemporană, pe care scriitorul francez şi-o asumă. Dar ce nu stă astăzi sub acoperişul reţetei, mai ales dacă doreşti să ai succes?


 „Să spui «cuplul modern este în criză» e aproape un pleonasm, pentru că tocmai criza este ceea ce-şi doreşte un cuplu în ziua de azi. Scopul unui cuplu nu mai este să reziste cât mai mult timp, bărbatul şi femeia vor să trăiască, să experimenteze cât mai mult, aşa că adesea ei preferă separarea, oricât de dureroasă ar fi aceasta, unei supravieţuiri monotone”, spune Pascal Bruckner şi este imposibil să nu-i dăm dreptate, cu tot inconfortul produs de o asemenea realitate. Acest roman al său de la începutul deceniului al nouălea, eseurile filozofice ale autorului (Tentaţia inocenţei – 1995, Euforia perpetuă – 2000, Tirania penitenţei – 2006, Paradoxul iubirii – 2009, Fanatismul apocalipsei – 2011 ş.a.) sunt într-o mare măsură radiografii ale unor stări de spirit ale societăţii contemporane, pe care – ne place sau nu – nu le mai putem eluda.


Reţetă universală, în Luni de fiere povestea cu final abrupt este împărţită în zile, ca altădată Decameronul sau Heptameronul. Aici, cinci şi un epilog, cu titluri în gustul de odinioară, reinventat: Ziua întâi: Farmecul înclinaţiilor ce se-nfiripă; Ziua a doua: Pisica salvată din apă. Perverşi rizibili; Ziua a treia: Întâlnirea infidelilor. Unde amanţii se unesc, se prefac în scrum; Ziua a patra: Amărăciunea simpatiilor trucate. Mâna întinsă; Ziua a cincea: Ceremonia ceaiului. Un onorabil şi aparent inseparabil cuplu de îndrăgostiţi, profesorii Didier şi Béatrice, călătoreşte spre India, atras de mirajul Orientului. Truva, „vechi vas de linie norvegian reparat de turci, [care] n-avea nimic dintr-un mastodont cu micul său coş de fum înfipt pe şira spinării ca un degetar răsturnat”, îi duce de la Marsilia la Istanbul în cinci zile, la sfârşitul anului 1979. Călătorie, vapor cu două clase, în care cabinele par „cavouri frumoase”, cu nelipsitul salon luxos cu muzică şi stewarzi eleganţi, sfârşit de an, vreme capricioasă, escale cu mici peripeţii – iată un cadru uşor de speculat în sens metaforic şi chiar în sensul reflecţiei filozofice, ori mai degrabă de tip psihanalitic, asupra tribulaţiilor cuplului, pe care o propune Pascal Bruckner. Dar şi cadrul asigurat pentru un thriller, Luni de fiere având, fără îndoială, şi o astfel de componentă.


Pe vas, cei doi întâlnesc un alt cuplu, Franz, un infirm în cărucior, ticălos sadic, şi apetisanta lui soţie, Rebecca, evreică din Africa de Nord. Didier este supus „testului” sinistru al relatării lui Franz, care îi povesteşte cu lux de amănunte evoluţia (de fapt involuţia) amorului furtunos dintre el şi Rebecca. Totul s-a prăbuşit acum, euforia de altădată s-a scufundat în cea mai precară monotonie. În lunga istorisire presărată cu paradoxuri de tot felul, graniţa dintre senzualitatea cu haină artistică şi pornografia aproape cinematografică, dintre „miere” şi „fiere”, dintre rafinament şi perversitate abjectă, dintre iubire şi ură este spul­berată. Scene de urofilie, scatofilie, coprofagie, până la patologic, relatate amănunţit, greţos, descrieri ample în care sexul se hipertrofiază obsesiv, cinism nedisimulat în acest vertij erotic care trebuie să aibă cea mai crudă autenticitate, inundă un roman cu dialoguri destul de convenţionale şi cu o psihologie a eroilor previzibilă. Pe pagini întregi, Franz face elogiul feselor Rebeccăi, e convins, la limita fiziologiei groteşti, că „fiecare dintre noi lasă un pic din suflet, din temperament în fecalele sale la fiecare exoneraţie”, gustă „întunecata lucrare a maşinăriei organice”, în timp ce paşnicul său ascultător, „domnul Ofuscat” Didier, îngălbeneşte de dezgust. Pupa este „partea cea mai feminină dintr-un vapor pentru că în rotunjimea ei acreditează aproape ideea unui fund”. Detaliul se îngroaşă mereu prin pasta sexualităţii sufocante. Dar reflecţia generalizatoare, demnă de reţinut, oarecum în tonul unui paradoxism care aminteşte de sfârşitul veacului al XIX-lea (e drept că fără fineţea spirituală şi expresia memorabilă ale unui Oscar Wilde), reuşeşte totuşi să străbată: „Orice formă de iubire, oricât de armonioasă ar fi ea, adăposteşte o dramă sau o farsă latentă. Iar în omul cel mai cinstit oricând rămâne destulă stofă ca să devină un ticălos”; „Ce este un cuplu? Renunţarea la existenţă în schimbul siguranţei, chipul fără atracţie al dragostei legitime”; „Astăzi, tragedia nu se mai abate asupra oamenilor din blestem, ea se naşte din stângăcia lor. Cazi în nenorocire gâfâind, printr-o suită de gigantici paşi greşiti. Dramele noastre nu sunt doar dureroase: ele suferă de handicapul suplimentar de a fi ridicole. Nu mai avem nici măcar scuza fatalităţii”.


Dacă sub multe aspecte naraţiunea este previzibilă, finalul ei are o doză de neprevăzut. În cadrul falsei „ceremonii a ceaiului”, în cabina de clasa întâi, Franz îi înscenează răbdătorului său confident mutilarea Rebe­ccăi, opărită cu apa din fierbător. Didier e arestat la Istanbul, nu are probe pentru a dovedi ticăloşia infirmului, urmează a fi condamnat, dar este până la urmă salvat de omul în cărucior, care îşi retrage plângerea şi îi recomandă „să pledeze teza accidentului”. Farsa s-a încheiat, farsa va fi uitată, iar drama e, desigur, ridicolă.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul