Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un „pictural” scenic de un colorit aparte

        Nicolae Havriliuc

În spaţiul închis, îndestulat materialiceşte, şi chiar peste măsură, dar strâmtorat spiritual, al unor mame de împrumut, reprezentând într-un anume sens, ca vibraţie, „natura moartă”, creşte şi se (de)formează Pompiliu, cel numit un „nepot obez” (după ce adevărata sa mamă, a patra soră, a decedat). Mamele de împrumut sau mătuşile, adică surorile (Ah, mătuşile, surorile!), Vanda, Cesonia, Mirela, trăiesc şi se trăiesc în locul lui Pompiliu, compensând pierderea identităţii lor de fiinţă umană şi a sensului propriu de viaţă. Textul românului transnistrean Ion Sapdaru, Natură moartă cu nepot obez, aduce în atenţie o ipostază a degradării speciei umane când forţe din afară de fire intervin experimentând „originarul”.


Spectacolul de la „Odeon” (regia: Eugen Făt) este un „pictural” scenic de un colorit aparte (scenografia: Constantin Ciubotariu) din care străbat ecouri cehoviene. „Citirea” pozelor cu părinţi, din albumul de familie, de către mătuşile surori, trimite la amintirea despre moartea insului patern al celor trei surori cehoviene. Amprenta cehoviană pusă de Ion Sapdaru textului (mărturiseşte autorul că începuturile sale creatoare vin de la un personaj invizibil, „invidia faţă de creaţia lui Anton Pavlovici Cehov”, cel care l-a „marcat definitiv”) trebuie văzută prin diferenţă. La Cehov trăirea personajului, desfăşurată în planul interogaţiei, transformă întrebarea în uimire, iar excesul de exclamaţii aduce o notă de optimism. La Sapdaru aproape că dispare optimismul. Emoţionalul şi raţionalul din interiorul fiinţei umane, suspendate de inapetenţa dialogului, par că se retrag spre a se replia în tăcerea de amurg a „sfârşitului de partidă” (înainte de a se fi consumat existenţial). Ion Sapdaru în Natură moartă cu nepot obez este un cinic lucid, ascuns în spatele reflecţiei căreia îi multiplică perceperea. La posibila întrebare: Ce există în marginea unei lumi care a pierdut naturaleţea firii şi a convieţuirii? autorul oferă un răspuns unic... „Natură moartă” al cărei produs este un „nepot obez” (nici măcar fiu care să amintească de fertilitatea mamei originare).


În spectacolul bucureştean, cele trei actriţe, evoluând în trei recitaluri de excepţie despre ambianţa casnică a unei convieţuiri, Dorina Lazăr (Vanda), Rodica Mandache (Cesonia), Oana Ştefănescu (Mirela), joacă diferenţiat împăcarea cu sine, amărăciunea şi luciditatea din „Comedia Vieţii”. Formal, comicul se naşte din provocare (sporit prin efectul de happening). Mătuşile rostesc replicile în felul unor constatări ce contrazic ştiutul deja spre a declanşa reacţia preopinentă. Dar, în fond, comicul este doar o aparenţă ce maschează un adânc dramatism venit dintr-un timp în care omul, pierzând legătura cu adevăratele valori exterioare sau refuzând exteriorul când se făcea în dezacord cu firea, se retrage în sine, spre a-şi găsi o preocupare şi a rezista. Mătuşile surori, găsindu-şi un rost în creşterea şi educarea nepotului, rezistă timpului ce le macină fiinţele. Numai că excesul lor de iubire, însemnând consum de iubire, a dăunat fiinţei lui Pompiliu, exceptat de la exerciţiile de iubire în contexte naturale. Aşezarea acestuia pe făgaşul de funcţiuni organice fireşti îndeamnă mătuşile să „închirieze” o prostituată, mai mult ca într-un act de veghe şi de control a unei iubiri împrumutate. Pavel Bartoş construieşte judicios un Pompiliu suspendat de inapetenţa comunicării pentru viaţă. Actorul atinge rara performanţă de a anima personajul în aşa fel încât asemănarea cu propria persoană aproape că dispare, accentul căzând pe datele care fac din personaj un mutilat psihic şi fizic. Nicoleta Lefter în Lili, dând strălucire jocului, nuanţează partitura unei prostituate lipsite de prejudecăţi, prin amestecul de ironie şi conştientizare a situaţiei în care se vede implicată provizoriu şi nedecisă să renunţe la profesia cea mai veche a lumii.


Făcând abstracţie de titlu, ce nu poate fi schimbat, spectacolul de la „Odeon” aşază în memoria afectivă a privitorului ceva din „invizibilul” oferit vederii, provocând percepţia când produce un „declic” spre o mai atentă preumblare prin natura umană.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul