Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un proiect educaţional: Omul eficient

        Adrian Costache

Reproiectarea omului pare a fi, în cele din urmă, scopul final al paradigmei educaţionale de azi. La capătul acestui proiect trebuie să se contureze omul eficient sau „omul competiţional”, cel căruia nu-i mai sunt permise eşecurile. Natura umană însăşi trebuie schimbată, se speculează, afirmaţie care suscită un grad înalt de îndoială raţională. În acelaşi timp, nu putem să nu observăm, cu îngrijorare, că „natura umană”, aşa cum ne apare ea, antropologic, începe să aibă dificultăţi în a se adapta noilor schimbări tehnologice. Există teorii care spun că însuşi corpul uman nu mai face faţă şi că ar trebui modificat cu ajutorul unor tehnologii care să înlăture parte din vulnerabilităţile/fragilităţile acestuia. Conturarea unei asemenea noi viziuni şi ideologii asupra fiinţei umane nu mai este, aşadar, chiar o utopie, de vreme ce în SUA s-a afirmat, încă din deceniul nouă al secolului trecut, o mişcare al cărei ideal este o „cyberumanitate”, reprezentată de un fel de fiinţă umană „amplificată” tehnologic, menită a face, astfel, faţă nu doar noilor provocări ale erei informatice, ci, posibil, şi unor provocări ecologice de natură catastrofică.


Ei bine, domeniul educaţiei, deşi este prin definiţie conservator, pare a fi tot mai sensibil la asemenea viziuni. Introducerea unor noi tehnologii în şcoală, de la „tabla inteligentă” până la imaginile cu care se poate „dialoga”, dezvăluie, în primul rând, un nou rol, diminuat, acordat profesorului, Şi ele sunt doar avangarda unei noi viziuni educaţionale şi a unui alt mod de face educaţie. La capătul unui asemenea proces se află, în cele din urmă, „omul eficient”, adică acea fiinţă a cărei natură interogativă şi neliniştită poate şi trebuie să fie depăşită, prin tehnologii, desigur, fiindcă, în ciuda tuturor viziunilor umaniste despre fiinţă, interogaţia, neliniştea, emoţia de tip afectiv – opusă cumva celei intelectuale – sunt caracteristici opuse „eficienţei”...


Într-o dezbatere despre educaţie, la care am participant recent, cineva vorbea, în contextul unei strategii ce avea ca ţintă 2025, despre nevoia de oferi noi forme de educaţie pentru copil încă din primele luni de viaţă, educaţia la nivelul familiei fiind tot mai mult insuficientă. Dar justificarea nu era atât una care venea dinspre nevoia de formare individuală a copilului, motivată de adevărul că datele fundamentale ale fiinţei se stabilizează până la 7-9 ani, cât mai ales dintr-o nevoie de eficienţă socială: femeia se va elibera astfel devreme, cât mai devreme, de obligaţiile familiale, pentru a se integra în sistemul de productivitate al societăţii...


Familia ar fi, astfel, tot mai mult substituită de un mecanism de educaţie eficient, în care individul să fie integrat acestuia timpuriu şi pe o durată cât mai mare. Se creionează astfel nu doar o schimbare de model şi finalitate educaţională, ci şi familială, socială. Mi-am amintit impactul produs asupra mea de un roman pe care l-am citit cu mai multe decenii în urmă – e vorba de Rezervaţia de Ward Ruyslinck; a fost o lectură specială, impresia produsă atunci fiind una de reală tulburare. Acolo, în acel roman, se formula „cu metodă” şi pentru prima oară pentru mine o idee care poate fi mai bine înţeleasă azi: emoţiile, comportamentul uman, adesea imprevizibile, sunt piedici în calea unei societăţi „eficiente”, perfecte. Acolo, dacă-mi amintesc bine, personajul, un profesor, este dus la un „muzeu” al celor inadaptaţi emoţional, pentru vina de a se fi implicat sentimental într-un caz, adică pentru încercarea de a rezolva, altfel decât „tehnic”, „problemele” uneia dintre elevele şcolii, acţiunea romanului, alegorică cumva, desfăşurându-se într-o imaginară societate supertehnologizată.


Sigur, exerciţiul de a imagina o astfel de umanitate nu pare uşor. Dar pătrunderea calculatorului şi a internetului în şcoală reprezintă, dincolo de avantajele enorme generate de multitudinea informaţiei, şi un „atac” insidios asupra conceptului de „uman”, în înţelesul clasic al cuvântului, care presupune, în primul rând, unicitate şi tratare individuală şi prezenţa factorului profesor. O şcoală al cărei scop final va fi omul eficient va tinde tot mai mult să se elibereze de orice fel de subiectivitate şi implicare, de orice fel de abordări sau motivări personale, ceea ce pare paradoxal ca finalitate, cel puţin azi când, dacă parcurgem „retorica” oficială ce însoţeşte reforma şcolii, se vorbeşte insistent de tratare individuală a învăţării şi a personalităţii umane. Şi totuşi învăţarea va putea deveni tot mai mult un procedeu condiţionat tehnic şi eliberat în mare măsură de medierea umană (profesorul), a cărei prezenţă în şcoală, în forma actuală, ar putea fi considerată cumva vetustă.


Scenariul nu este neapărat expresia unei ficţiuni. Pentru că, dacă e să dăm un argument, vom fi poate surprinşi să constatăm că, tocmai în spatele evaluărilor de competenţe de azi de la diferite examene naţionale, se află în fond o filozofie şi o ideologie a standardizării şi eficienţei. De aceea, de altfel, tot mai mult, profesorul de azi, voluntar sau nu, îşi concentrează interesul către un scop pragmatic şi final al disciplinei de studiu pe care o predă, măsurabil prin performanţa elevului la examen. Capitole întregi de materie sunt parcurse superficial, tocmai pentru că nu sunt „conţinuturi” de examen, importantă nemaifiind finalitatea generală a disciplinei de studiu, idealul cognitiv şi formator-uman ascuns în spatele acesteia, ci scopul pragmatic al reuşitei la un examen. Semnificativ pentru ceea ce ni se pare a fi o provocare a lumii de azi – proiectul omului eficient – e poate şi faptul că şcoala ca întreg nu mai e capabilă a transmite un mesaj ideolgic de generalitate umană. Din această perspectivă, diferenţele de abordare educaţională dintre profesori sunt astăzi tot mai mari, iar conceptul de „model” al educaţiei se relativizează văzând cu ochii. Pragmatismul educaţiei devine, astfel, sintagma-cheie azi, în ciuda faptului că, printr-o inerţie declarativă, vechile valori par încă a fi prinse în finalităţi, scopuri, strategii ale şcolii. Dincolo de ele însă, tendinţa spre o standardizare accelerată ca ultim element unificator anunţă în fapt idealul şcolii de mâine: „omul eficient”, menit a substitui metodic „omul uman”. Şi chiar dacă, prin absurd, şcoala de azi ar vrea să se conserve pe sine într-un model consacrat al „omului uman”, nu trebuie să uităm că ea nu mai este, de destulă vreme, singura sursă de informaţie, cunoştinţe, atitudini, iar celelalte surse nu sunt altceva decât expresia accelerată a modelului „omului eficient”.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul