Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Noua cultură a oralităţii

        Gheorghe Lăzărescu

„Trebuiau să poarte un nume” spune celebrul vers al lui Marin Sorescu, făcând din numele lui Eminescu denumirea generică a întregii istorii şi culturi româneşti. Admirabilă metaforă a necesităţii de a numi ce caracterizează modernitatea. Dar epoca noastră postmodernă sau chiar post-postmodernă mai are nevoie de nume? Desigur! Există nume de personalităţi care sunt pe toate buzele, pe toate ecranele de televizor, pe prima pagină a tabloidelor şi care sunt de milioane de ori afişate pe internet. Altfel, domeniile culturii sunt tot mai mult stăpânite de anonimat.


Cu o generaţie în urmă, Marshall McLuhan vorbea de „satul planetar” ce se năştea sub ochii lui o dată cu perfecţionarea şi răspândirea mijloacelor de comunicare în masă. Şi încă pe atunci nu exista internetul...! Acum „satul planetar” este o realitate, iar cultura redobândeşte caracteristicile pe care le avea cultura satului, cultura populară: caracterul oral, anonim şi colectiv.


Intrăm, am şi intrat, într-o nouă epocă a oralităţii, în care comunicarea se face prin telefon, radio, televiziune şi Face­book. O oralitate suigeneris, căci, paradoxal, nu exclude scrisul. Numai că scrisul – prin SMS ori messenger – înseamnă comunicare instantanee, dialog în timp real şi numai poşta electronică îţi mai permite să păstrezi o infimă distanţă între momentul conceperii şi cel al expedierii, între lectură şi răspuns, amintind vag de vetusta corespondenţă prin scrisori.


O oralitate care îşi creează un stil propriu, dominat de abrevieri, şi (din nou paradoxal!) o ortografie anume (vezi SMS-urile), despre care doar incurabilii optimişti mai pot crede că nu va influenţa – într-un orizont previzibil de timp – ortografia academică.


O oralitate care, din păcate, se ocupă prea puţin de subtilităţile limbajului, de nuanţarea lui. Expresii sugestive, create de cultura orală a secolelor trecute, sunt uitate fiindcă nu mai sunt folosite. Cât despre modurile şi timpurile verbale, cine mai foloseşte astăzi mai-mult-ca-perfectul sau conjunctivul perfect? Prea puţini. Ca să nu mai vorbim de viitorul anterior sau de prezumtiv.


Această dispariţie a nuanţelor mi se pare lucrul cel mai îngrijorător din evoluţia contemporană a limbii. Nu pătrunderea unor cuvinte noi, nu coliziunea sinonimică ce duce la înlocuirea lui „ocazie” cu „oportunitate” sau a lui „a solicita o bursă” cu „a aplica pentru o bursă”. Este vorba doar de introducerea unor neologisme din limba engleză în locul unor neologisme de provenienţă franceză. Însă o limbă fără nuanţe mi se pare îngrijorătoare, fiindcă se corelează cu o gândire fără nuanţe. 


Trăiesc încă astăzi două generaţii care au mai apucat apogeul culturii scrise, care s-au mai nutrit cu încurajatorul „Scripta manent”, reconfortant pariu cu eternitatea, pe care îl făcuseră şi Ghilgameş, ce spera ca prin glorie să-şi nemurească numele pe tăbliţele de lut, şi Horaţiu, convins că a ridicat, din cuvinte, un „monument mai trainic decât bronzul”. În schimb, scrisul actual este volatil. E-mailurile nu se mai păstrează, ca scrisorile, în scrin, legate cu o panglică decolorată de vreme, ci se şterg pentru a lăsa loc altelor.


Noua oralitate se asociază, din nou, cu anonimatul şi cu creaţia colectivă. Un exemplu elocvent îl constituie Wikipedia, uriaşa enciclopedie universală aflată permanent în adăugire şi schimbare, o operă al cărei titlu de glorie este că nu va fi terminată niciodată, ca o catedrală niciodată isprăvită. Colaborează la ea milioane de oameni cu niveluri de pregătire diferite, ale căror nume sunt înscrise, desigur, în lista contribuitorilor. Câţi se vor interesa însă de ele?


Lipsa de interes pentru nume dezvoltă alte acuităţi în fixarea şi memorarea actului de cultură. Sunt adesea uimit de precizia cu care unii elevi ai mei îşi amintesc o carte după culorile şi nuanţele copertei, nu şi după numele autorului, pe care nici nu şi-au propus să-l reţină, considerându-l neimportant.


Precizez că acest text nu este o lamentaţie dedicată trecutului (deşi note nostalgice nu lipsesc) şi nici o satiră amară asupra unui prezent al „inculturii” şi asupra unui viitor pe măsură. Nu este vorba de incultură, ci de o altă cultură. Asistăm la o schimbare de paradigmă culturală tot atât de importantă ca aceea caracterizată de trecerea de la oralitate la scris, deplânsă, de altfel, într-un celebru dialog platonician.


Această schimbare de paradigmă afectează, profund, şi şcoala, pe care unii dintre noi, profesorii, ar dori-o ferită ca prin minune de asemenea transformări, spaţiu abstras din timp spre a conserva, într-o utopică provincie pedagogică, modelul cultural al trecutului. Spre bine sau spre rău, aceasta nu mai este posibil.


Avantajele schimbării sunt enorme: bibliotecile virtuale accesate prin apăsarea unei simple taste de telefon mobil, informaţia dobândită instantaneu şi de oriunde.


Şcoala trebuie să ştie să profite de aceste posibilităţi uluitoare, dar trebuie şi să încerce a limita riscurile acestor schimbări. Uşurinţa preluării informaţiei, tehnica numită „copy – paste”, îndeamnă la facilitate şi ameninţă originalitatea, contribuţia personală. Permanent la dispo­zi­ţie, informaţiile par a pluti într-un prezent etern, ce face să pară inutilă perspectiva istorică, asupra căreia şcoala insista în toate domeniile. Dacă a abuza de ea era dăunător, a forma generaţii lipsite de ea înseamnă a le priva de repere.


Ceea ce putem face, ca profesori, este să formăm spiritul critic, pentru ca elevii să înveţe a selecta, din multitudinea informaţiilor, pe cele mai credibile, ştiind care sunt sursele cele mai sigure. Trebuie să-i obişnuim să caute, să compare şi să evalueze.


Să-i învăţăm ca, profitând de informaţiile on-line, să nu renunţe la cărţi, care garantează corectitudinea informaţiilor, atunci când provin de la edituri cunoscute pentru rigoarea lor, pentru redactorii şi referenţii lor competenţi. Să valorificăm stilistic textele literare şi să facem frecvente exerciţii de limbă şi comunicare, prin care să vizăm dezvoltarea unui limbaj nu numai corect, ci şi nuanţat.


Şi, chiar dacă, într-o cultură a oralităţii, numele ar continua să pară neimportante, anonimatul să nu ascundă nonvalori, ci personalităţi, precum cele care au creat Mioriţa.


Material realizat şi publicat în urma parteneriatului cu Asociaţia Colegiilor Centenare

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul