Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Malformarea sferei publice româneşti în comunism (II)

        Nicolae Stan

S-au creat, după 1945, condiţiile necesare pentru apariţia „omului nou”, un Golem perfect adaptat sistemului, care umplea prin prezenţa lui masivă, lipsită şi de urma stilisticii absenţei, întreg spaţiul public, devenit în acest mod spaţiu oficial: fără proprietate (adică nomad, disponibil, dependent) şi fără memorie (adică lipsit de identitate personală, interşanjabil). Destul de rapid, din punct de vedere istoric, a luat naştere un popor de clone cuminţi, sensibile la comandă, care întruchipa un surogat de realitate, construită exclusiv ideologic, monopolist, monologist: o societate a cenzurii, o non-societate.


Am arătat în numărul precedent că adevărata comunicare socială, tocmai întrucât era interzisă, suspendată, şi-a găsit, însă, debu­şee, căi de salvare, în grupuri specializate (pe care Sorin Adam Matei le numeşte „grupuri de prestigiu”, închise, cu voinţă de dominaţie), subterane, marginalizate faţă de procesul dogmatic-oficial al circulaţiei ideilor: Şcoala de la Păltiniş (un model filosofic) şi Optzecismul (modelul unei generaţii de creaţie). După ce m-am referit la modelul filosofic, este momentul de a analiza acum Optzecismul.



Modelul literar-cultural. Generaţia Optzeci


„Catacombele” literare româneşti, Cenaclul de Luni, de la sfârşitul anilor ’70, condus de criticul literar Nicolae Manolescu, şi Cenaclul Junimea de la începutul anilor ’80, condus de criticul literar Ovid S. Crohmălniceanu, au întemeiat o nouă generaţie de creaţie, dar şi biologică, simultan, reunită sub genericul optzecismului (al „generaţiei în blugi”). Acest grup, constituit pe sensibilitatea nucleului literaţilor de la Facultatea de Filologie, a introdus în literatura română, aproape cu forţa difuză a periferiei, o nouă ideologie literar-culturală: postmodernismul. Noua subiectivitate era relativ sincronă cu mişcarea de idei europeană, centrată în Franţa, care elimina de pe scena larg culturală, deşi la început dintr-un unghi marginal, Marile Povestiri Retorice şaizeciste (în România) sau autenticist-interbelice.


Privind cu simpatie acest nou grup, Sorin Adam Matei avansează ideea-scenariu a existenţei unui machiavelism asumat ca pragmatic de către generaţie: prin discursul postmodernist european, optzeciştii ar fi adoptat o procedură sofist-victorioasă, ar fi vrut, de fapt, să-şi construiască o „identitate prooccidentală”. Însă de aici se poate înţelege că membrii „generaţiei în blugi” nu au crezut într-un mod spontan, necondiţionat, în valorile estetic-culturale promovate în literatura lor, ci, pragmatici, şi-ar fi apropriat un brand câştigător, asigurându-şi, machiavelic, o identitate fertilă social şi valoric, deşi de împrumut…


Ne aflăm în faţa unui diagnostic exagerat. Mai întâi, că optzecismul nu a adus, iniţial, o nouă ideologie explicită, ci o nouă subiectivitate literară, o nouă mentalitate în abordarea tematicii literare şi a istoriei: acelea ale omului prins în interstiţiul istoricizat al clipei, al efemerităţii; ale ironiei înţelegătoare faţă de eşecul zgomotos al Marilor Povestiri Reto­rice Tradi­ţionale. Teoretizarea acestui nou mod de a face literatură a venit ulterior, într-o manieră sistematică şi asumată, pe filieră franceză.


Apoi, oricum ar fi, dincolo de preeminenţa iniţială a nucleului filologilor (vezi antologia de poezie Cinci), niciodată optzecismul nu a fost un grup perfect omogen – s-ar fi situat în contradicţie cu principiul destructurării postmoderne! –, încât să poată deveni monopolist. Optze­ciştii, „la vremea lor”, n-au avut mijloacele tehnice, materiale, pentru a se constitui într-o reţea de dominaţie culturală. Însă breşa făcută de ei în totalitatea tradiţional-culturală a înaintat tot mai mult în interiorul sistemului cultural, reuşind, până la urmă, să descentreze sistemul, să-l destructureze, pentru ca, în final, ei înşişi relativ destrămaţi ca entitate grupală (aşa cum şi trebuia!), să imprime, poate fără voia lor, ata­şament şi credinţă şi să creeze „cozi de cometă” (nouăzecismul, douămiismul). Grupurile de prestigiu, invocate şi mitraliate de Sorin Adam Matei, sunt animate, ca tipologie, de voinţa de a trăi darwinist – schopenhaueriană, şi nu de voinţa de putere non-metafizică nietzscheeană, procesuală. Ele îşi orientează acţiunea, în mod natural, către dominaţia sistemică. Optze­ciştilor, însă, le-a fost străină, structural, o asemenea „esenţă” (pe care o regăsim doar accidental, punctual, la unii membrii, după ce spiritul generaţiei se formase – consumase! – deja), deoarece ei au comunicat încrederea în pluralitate, marginalitate originară şi procesualitate.


În consecinţă, optzeciştii nu se puteau constitui din perspectiva funcţiei lor valorice, într-un grup de prestigiu monopolist în cultura română.


În fine, referindu-se la cele două modele ana­lizate, filosofic şi literar-cultural, Sorin Adam Matei, în Boierii minţii, susţine că ele, în deşertul social românesc al anilor ’80, au jucat rol de „surogat” al societăţii civile româneşti. Deoarece, ne spune eseistul, el a utilizat termenul surogat în accepţia lui pozitivă (!), putem înţelege, din confuzia terminologică, două sensuri: (i) grupurile respective au fost simulacre ale societăţii civile tăcute; ii) ele au exprimat, într-o sferă restrânsă, dinamismul prin reprezentanţi al visului de conţinut al unei sfere publice vidate. Ultimul sens îmi apare ca adevărat, deoarece efectele istorice, în plan larg cultural, ale celor două grupuri, s-au succedat şi s-au împletit, într-o armonie subterană şi fertilă, formând, în cei mai întunecaţi ani ai totalităţii politice, economice şi culturale (optzeciştii nu fuseseră primiţi în Uniunea Scriitorilor din Ro­mânia, fiind trataţi ca o sferă plebee şi periculoasă pentru sistem), un public nou, sincron cu temele şi subiectivitatea europene, un public activ, cititor, dar şi pregătit să participe.


Ceea ce a urmat după manifestarea publică a celor două grupuri, a avut strălucirea conjuncturală a simulacrului: postmodernismul, ca ideologie culturală, începuse să creeze postmodernitatea, ca realitate spectaculară...



Fragment din lucrarea Incursiune în sfera publică românească. Modele europene,
apărută recent la Editura Eikon

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul