Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Am trăit s-o văd şi pe-asta!

        Gică Contra

Spre deosebire de mulţi dintre contemporanii mei apocaliptici şi blazaţi din motive inefabile, eu, unul, m-am considerat totdeauna, în profunda-mi superficialitate optimistă, un om norocos. Mai mult: un privilegiat al soartei, oricât de crudă şi nedreaptă s-ar fi dovedit ea uneori pe la colţuri de istorie recentă: comunism, dictatură, Ceauşescu şi poporul/Oblemenco, şut şi golul! – în fine, ştiţi şi dumneavoastră... Un ales al destinului, zic, cu toate că mai ştiam aproape şapte miliarde de cetăţeni ai planetei ce cu oroare populăm care posedau motive la fel de întemeiate ca şi mine să se creadă nişte băftoşi fără pereche.


Dacă o să mă întrebaţi pe ce îmi bazam neruşinata jubilaţie existenţială (şi chiar dacă n-o să mă-ntrebaţi), vă voi răspunde franc: pe mai nimic! Pentru că, între noi fie vorba, ce mare inginerie intelectuală mai reprezintă în zilele noastre să iei de bună filozofia lirico-sentimentalo-ţuguiată din versurile unui colaboraţionist expirat de calibrul unuia, Tudor Arghezi, dacă acest nume şi prenume vă mai spun ceva?! Or, iată cum stihuia el pestriţ în urmă cu vreo jumătate de secol al luminilor provenite din lampa lui Ilici: „Am cunoscut ce nu vor mai cunoaşte/ Aceia ce în urma mea s-or naşte/ Căci am trăit când se zdrobeau cătuşe,/ Când se făceau împărăţii cenuşe/ Iar altele să le mai ieie locul/ N-au mai avut nicicând, nicicum norocul”. Duios, nu-i aşa? Aproape profund.


Unit în cuget şi-n simţire dialectică cu sus-numitul, m-am bucurat până la lacrimi de următoarele evenimente petrecute în timpul vieţii mele, iar nu în timpul vieţii altora – fie ei înaintaşi (ori mijlocaşi de bandă, fundaşi laterali, stoperi, portari şi tineret-rezerve...), fie urmaşi Văcăreşti ori din alte neamuri alese pe sprânceană:


1. Trecerea dintr-un mileniu în altul – chestie de care, orice s-ar zice, n-ai parte decât o dată la o mie de ani;


2. Alegerea prafului co(s)mic şi pulberii de stele roşii de un imperiu proiectat pe durata eternităţii (despre comunism vorbesc...);


3. Începutul promiţător al alegerii prafului şi de capitalismul victorios în care un japonez grăbit văzuse dublu sfârşitul istoriei (după vreo zece ani, futurologul de ocazie a revenit la sentimente ceva mai realiste);


4. Debutul insidios al împlinirii profeţiei altui profesionist al predicţiilor pe termen lung, numitul Nostradamus, privitoare la expansiunea planetară a rasei galbene;


5. Câştigarea de către Unirea Urziceni şi Oţelul Galaţi a titlului de campion al României la fotbal sau, mă rog, la ceva de genul acesta.


Martor ocular-auditiv-senzorial al acestor mega-evenimente cu care hazardul m-a blagoslovit nemeritat – pe mine şi pe toţi cei cărora ne-a fost dat să locuim acelaşi timp ieşit din ţâţâni –, îmi ziceam în sinea mea interioară, plin de imbecilă satisfacţie, că, dom’le, asta e maximum maximorum, nec plus ultra, adicăte, ce mai încoace-încolo, mai mult decât atâta nu egzistă să egziste un ceva mai super, mai cardinal, mai fenomenal într-o viaţă de om aşa cum a fost.


Mă înşelam. Superficialitatea gândirii mele era scandaloasă, iar limitele sale aşijderea. Nombrilist cum mă ştiu, mi-am găsit repejor dacă nu o scuză, măcar nişte fragile circumstanţe atenuante de natură să mai salveze, totuşi, ce se mai putea salva din rămăşiţele imaginaţiei mele făcute ţăndări şi umilite în ultimul hal. Acum, hai să fim sinceri cu noi înşine şi cu umanitatea aferentă: pe cine l-ar fi dus mintea să conceapă una ca asta? Cine ar fi fost dispus să parieze măcar un leu vechi contra un milion de euro, aşa zdruncinat şi nesigur cum e el în clipa astrală de faţă, că o astfel de imposibilitate absolută ar putea deveni posibilă sub ochii noştri lărgiţi de stupefacţie? Nimeni, vă spun eu. Era o enormitate, o aberaţie probabilistică, o himalaie a absurdului. Dar uite că, în pofida oricărui rezon şi sfidând toate legile fizicii şi biologiei, am trăit s-o vedem şi pe-asta! Bănuiesc că deja v-aţi prins încotro bat câmpii cu acest lamento penibil. Întocmai: mă refer la halucinanta calificare în primăvara Champions League a unei echipe cipriote, Apoel Nicosia. Şi încă ce calificare: de pe primul loc într-o grupă cu o fostă campioană continentală, F.C. Porto, cu ultima câştigătoare a Cupei UEFA, Şahtior Doneţk, sfert-finalistă în precedenta ediţie a Ligii Campionilor, şi cu Zenit Sankt Petersburg, o formaţie cu pedigree blazonat atât în Rusia, cât şi pe alte meleaguri fotbalistice.


Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, boieri dumneavoastră, oameni buni şi dragi tovarăşi de mediocritate românească prelungită, vă daţi seama ce se-ntâmplă-n jurul nostru? Înţelegeţi că ordinea lumii e în primejdie, că balonul a devenit atât de rotund încât ameninţă să ne spulbere toate certitudinile şi să ne arunce în ghearele unui relativism flamboiant din care nu se ştie dacă şi cum vom mai ieşi vreodată? Vă daţi seama că, atunci când totul se poate, nimic nu mai contează? Că, în absenţa unor repere, a unor stele fixe în galaxia raţiunii noastre pure, se duce dracului giudeţul?! Realizaţi că graniţa dintre real şi imaginarul cel mai obscen se dizolvă sub acţiunea perfidă a acestei calificări incredibile, dar adevărate?


Nu ştiu alţii cum sunt şi cum pot supravieţui cu olimpiană seninătate şi cu linişte sufletească de preot tibetan unui asemenea tsunami al iraţionalului. Îi fericesc şi îi invidiez: au şanse să rămână echilibraţi asistând şi la războiul sfârşitului lumii. Personal, sunt interzis, bulversat şi confuz la hotarul cu perplexitatea. Nu pot pentru ca să mai pricep o iotă şi mă aflu pe punctul de a plonja în haosul incapacităţii de a mă mai mira de ceva. Iar când unui om i se confiscă uimirea, mă tem că nici speranţa nu-i mai dă târcoale cu cine ştie ce convingere.


Chiar dacă n-o împărtăşiţi, înţelegeţi-mi, rogu-vă, tulburarea şi încercaţi să vă obişnuiţi cu gândul că, la braţ cu Apoel Nicosia, am făcut un pas uriaş spre tărâmul acceptării ca viabile a tuturor posibilităţilor care se poate. Pe cale de consecinţă, inclusiv a posibilităţii ca Dinamo să câştige ediţia în curs a Campionatului de fotbal al României!


Ei, acum vă daţi seama ce grozăvii ne pândesc la umbra fatalismelor în floare de nu-mă-uita?

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul