Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Interviurile Luceafărului

        Mircea Croitoru


Oameni pe care i-am cunoscut



Secretariatul de redacţie este un meşteşug dăruit de Dumnezeu doar oamenilor cu har. Fiindcă un bun secretar de redacţie ştie un pic de socoteli şi geometrie, stăpâneşte foarte bine limba, are o bună cultură generală, ştie să scrie, mai ales să repare fraze repede, vede ansamblul paginii ca pe un singur produs, îmbinând arta cu meştesugul.


Fiind bucătarul corabiei, este, pe rând, iubit, detestat, adorat de companionii săi, imposibil de ignorat însă. Mircea Croitoru este un excelent reprezentant al breslei: creator de gazete, jurnalist, spirit critic şi cărturar rafinat, nu uită cei 20 de ani petrecuţi pe puntea „Luceafărului“ şi, mai ales, spiritul şi oamenii minunaţi ai publicaţiei.



R: Când ai ajuns la revista Luceafărul“?



MC: Am ajuns în ’71, mai întâi colaborator, mai mult stăteam pe la România literară… şi am fost angajat în ’73. Deh, eu eram din Ploieşti, fusesem dat afară din presa de stat şi de partid, aveam bube şi n-a fost chiar uşor. Profesorul meu, George Ivaşcu, când a auzit ce păţisem, a zis că mă angajează el. Apoi, Virgil Teodorescu, care era redactor-şef la „Luceafărul“, a zis: lasă-l domnule, la mine! Şi, până la urmă, m-am dus la „Luceafărul“, la secretariatul de redacţie.



R: Secretariatul de redacţie era o zonă privilegiată, pentru că vedea tot şi mai ales lega prietenii cu toţi.



Este bine spus. Nu numai atât, pentru că relaţiile sunt de cu totul alt tip. Sunt tot felul de interese care trebuie rezolvate şi rezolvate pe un spaţiu bine definit, ca la patinaj artistic, primeşti nota pentru gradul de acoperire, cât de bine ocupi gheaţa (suprafaţa revistei) şi cum împaci toate taberele. Pentru că la o revistă literară sunt cu atât mai multe opinii, mai multe personalităţi decât la oricare altă gazetă.



R: Ai cunoscut Luceafărul sub 4 redactori-şefi...



MC: Aşa cum se spune, l-am schimbat pe Ştefan Bănulescu, pe Virgil Teodorescu, pe Nicolae Dragoş şi pe Fruntelată. I-am schimbat pe toţi. Ba, mai mult, am trăit câteva luni în interimat, când a plecat Bănulescu în America, sub şefia lui Păunescu şi a lui Fănuş Neagu, fiecare câte o săptămână, şi era un război terifiant. Atunci au plecat toţi, de la şoferul Ilie Ruse până la secretara redactorului-şef, doamna Arsenescu.


Am rămas singur cu Păunescu, la primul număr, în vara lui ’72, nu vă spun ce emoţii şi ce peripeţii. Căci se termina revista şi redactorul-şef se ducea de obicei la cenzură, la Consiliul Culturii, primea observaţiile de la Secţia Presă şi de la Consiliul Culturii.


Aşteptai uneori foarte mult să primeşti aceste observaţii şi dacă se modificau pagini, era de rău, fiindcă, în momentul în care terminam gazeta, stăteam sub presiunea teribilă a ziarului Scânteia, care trebuia să intre în rotativă la ora 10. Şi, dacă depăşeai orele 7-8, în care să poţi să tragi gazetuţa ta, era bine, dacă nu….



R: Gazeta care avea şi ea ceva tiraj pe vremea aia, nu? Cât avea în ’72?



MC: Nu ştiu... probabil 7.000 – 10.000 de exemplare, nu îmi mai aduc aminte, dar vorbesc de „gazetuţă“ faţă de molohul ăsta care era Scânteia. Şi nu mai intrai ori intrai a doua zi şi pierdeai toate trenurile, toată difuzarea. Şi cum am aşteptat, la 10, când eram pe ultima sută, pentru că, dacă Scânteia avea probleme şi mai amâna, puteai să te mai strecori, a venit Păunescu foarte supărat şi mi-a pus o pagină întreagă de poezie, a lui. Celelalte probleme au fost rezolvate, dar era vorba de pagina asta de poezie, a lui. A venit roşu la faţă, probabil că nu s-a înţeles cu ei şi nu a acceptat schimbările, şi mi-a trântit-o acolo – „pe mine nu mă mai interesează, trebuie să te descurci“.


Eu eram în tipografie, nu eram în redacţie. Redacţia era în Ana Ipătescu 15, aproape de Piaţa Romană, ... ce să fac? Am căutat în Regal, locul unde sunt articole culese, am selectat de acolo şi am încropit o pagină în locul celei cu poezia, eu neştiind despre ce este vorba. Aranjându-le astfel încât să se lipească pe o temă. Nu eram chiar lipsit de experienţă. Terminasem Filologia, făcusem gazetărie de partid şi de stat la Târgovişte, scrisesem diverse chestii, pentru că trăiam din colaborări, şi ca student, şi pe urmă.


Am reuşit să o scoatem, norocul meu a fost că Scânteia a întârziat şi am scos-o până la 12 noaptea. Lucrurile astea se întâmplă oricând.


Mi-aduc aminte că, odată, revista avea 10 pagini şi nu ştiu ce eveniment a fost, că, din pricina cenzurii, au ieşit articole din toate cele 10 pagini. De obicei ieşea dintr-o pagină un articol, se mai rescria un pasaj, se mai tăia o chestie, … se zicea, „ce nu se vede, nu se fluieră“, dar acum au ieşit articole din toate cele 10 pagini. Toată lumea credea că nu mai ieşim. S-a rezolvat. Maiştrii din tipografie mi-au dat la fiecare pagină câte un om şi le-am mutat dintr-o pagină în alta. Lucruri de genul ăsta se întâmplau şi-ţi dădeau peste cap o revistă. Se cenzura cu toptanul. Puteau să scoată absolut orice, de pildă i-au scos şi lui E. Jebeleanu, şi lui N. Stănescu, depinde despre ce era vorba, depinde de împrejurare, …de obicei chestii care picau pe o întâmplare politică a tovarăşului şi nu cadra.


Şi la poezie ieşeau pagini, şi la proză, la publicistică era mai serios, pentru că acolo era mai aproape de eveniment. Se putea absolut orice, de pildă pe băieţii din Basarabia nu puteam să-i băgăm în interiorul ziarului pentru că ei erau din afara ţării, şi atunci trebuia să-i dai pe ultima pagină, care era o pagină de externe. Şi îi dădeai şi pe poeţii din R.S. Moldovenească acolo, dar, din când în când, vara, când ochiul cenzurii era mai obosit de caldură, l-am băgat pe Grigore Vieru în pagina de poezie, pagina patru. Primele cinci pagini erau de literatură, ... dacă se putea, dacă nu se întâmpla nimic.



R: Când a apărut almanahul Luceafărul?



MC: Tradiţia almanahurilor în România este foarte veche; pe la sfârşitul anilor ’70, erau celebre almanahurile Flacăra scoase de Păunescu. Povestea cu almanahurile Uniunii Scriitorilor vine din faptul că, la un moment dat, s-a pus problema ca Uniunea Scriitorilor să nu mai fie stipendiată în asemenea măsură de către partid şi, evident, şi revistele literare pe care le scotea. Se vorbea de autonomizarea lor, adică să-şi scoată cheltuiala într-o anumită formă. Astfel au fost scoase diferite publicaţii, printre care şi almanahurile. Aceasta se întampla prin anii ’80. Viaţa Românească scoate Almanahul Gastronomic, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti a lui M. Micu scoate nişte almanahuri literare şi mai târziu apare cel al României Literare, apoi „Luceafărul“ scoate un almanah precum şi alte publicaţii, Luceafărul Copiilor, Domino, de cuvinte încrucişate, şi lista poate continua.


Primul almanah „Luceafărul apare în 1982 şi este foarte bine primit pentru că era cu totul altceva decât celelalte almanahuri. Este gândit de Mihai Ungheanu, redactor-şef era Fruntelată, şi este tras către poveşti în spiritul liniei luceferiste de după 1974, atunci când vin la conducere Dragoş şi Ungheanu, pe o latură naţională, şi se transformă, după câteva apariţii, într-o publicaţie ce se numea Istorii neelucidate.


Vezi, almanahurile apăreau la sfârşitul anului, când erau sărbători, în inauarie (ziua Tovarăşului, a Tovarăşei )… În momentul în care scoteai un almanah, problema era că trebuia poza oficială cu Tovarăşul, ca atare. Pentru a evita paginile de ianuarie, am scos în ’82 un Almanah estival şi apoi în ’83, când s-au împlinit 25 de ani de existenţă ai „Luceafărului“ – un număr foarte interesant cu mărturii, Almanahul estival transformân­du-se în Istorii neelucidate. Era clar că, în momentul în care apare sub acest titlu, nu mai poţi să pui poza lui Tovarăşul ca pe o istorie neelucidată…


Aşa că, din ’84 au apărut până în ’88 vara, … cred că a apărut şi în ’89, apoi au venit schimbările şi pe urmă am mai scos un almanah când era director Ulici…



R: De ce almanahul avea o priză aşa de mare ?



MC: Se vindeau foarte bine, toate almanahurile se vindeau foarte bine. Cred că şi celelalte aveau tiraje serioase. Este un tiraj halucinant pentru timpul nostru, în jur de 150.000 de exemplare şi chiar 180 000 de exemplare. Sigur, este un tiraj din care puteai să scoţi revista un an de zile şi să nu mai ai probleme. Pe urmă începuseră şi revistele de cuvinte încrucişate să meargă şi aduceau bani serioşi. Dar, ceea ce era interesant, era faptul că almanahul venea pe linia asta, a „Luceafărului“, o linie naţională foarte serioasă. „Luceafărul“ este, dacă nu mă înşel, singura revistă de după ’50 care are campanii de presă. Cel puţin două campanii au făcut vâlvă şi mai au ecouri şi astăzi. Evident, pozitive sau negative, ... Sincronism şi protocronism şi L-am cunoscut pe Tudor Arghezi. Sincronism şi protocronism a fost o campanie foarte bine articulată, datorită frecuşurilor dintre cele 2 mari reviste literare, „Luceafărul“ şi România literară.


Mai mult, au apărut în „Luceafărul“ diverse scrieri de istorie. Istoria României era mitraliată prin tot ceea ce se scria în URSS, Bulgaria, Ungaria – unii istorici din ţările sovietice, dar nu numai, chiar şi istorici din RDG, susţineau teze cominterniste. Adică România era un stat care se crease adunând provincii care aparţineau altor ţări: Transilvania – Ungariei, Dobrogea – Bulgariei ?.a.m.d. Era o luptă aici tot timpul, pentru că în Ungaria apăreau, la intervale destul de apropiate, tot felul de mari istorii ale ungurilor – Istoria Transilvaniei, Istoria Coroanei lui Ştefan... Acestea apăreau pentru că guvernul comunist maghiar stipendia aceste apariţii, iar irevenda maghiară din ţări ca Argentina, ca Brazilia, SUA, ţări europene sau din Australia puteau să le stipendieze. „Luceafărul“ a încercat să atenueze prin mai multe modalităţi aceste lucruri, dând la iveală o grămadă de lucruri pe care istoriografia comunistă din România le pusese la index, de pildă maghiarizarea numelor româneşti în Transilvania, legea Appony.



R: Premiile Luceafărului se dădeau în fiecare an în redacţie, nu aveau o aură festivă...



MC: Păi, ... premiile „Luceafărului“ au fost date unor personalităţi, care apoi au devenit nume mari, în mare parte ele au fost date cui trebuia. Aveam o sală foarte mare, acolo, când ne-am mutat, în ’74, la Casa Scânteii, sala pe care am împărţit-o la început cu ziarul Munca, şi puteam să le organizăm acasă. Premiile au fost o treabă foarte serioasă, „Luceafărul“ având un Comitet de redacţie cu personalităţi, cu Mihnea Gheorghiu preşedinte, şi se discutau serios candidaturile... Nu ştiu cine mai făcea asemenea lucruri atunci, la nivel de reviste vorbesc, Uniunea Scriitorilor era altceva.



R: „Luceafărula avut un cenaclu pro­priu?



MC: A fost şi un cenaclu „Luceafărul, la un moment dat, pe timpul lui Nicolae Dragoş, dar care nu a durat foarte mult. Nu îmi mai aduc exact aminte. Mai era un cenaclu Labiş, la care am participat numai în calitate de spectator. Era ţinut de Eugen Barbu, iar când a plecat el, cenaclul a dispărut. Mai erau cenaclul Numele poetului al lui Cezar Ivanescu şi Cenaclul Dacia Phoenix al lui Ion Gheorghe.



R : Când ai plecat de la Luceafărul?



MC: M-am despărţit de „Luceafărul“ când nu a mai apărut, în ’92-’93. Aproape 20 de ani petrecuţi la „Luceafărul“, jumătate din viaţa activă a unui om, o perioadă foarte lungă de timp. Interesant este că aici nu am stat niciodată degeaba şi au fost inventate tot felul de lucruri. A fost tot timpul ceva de făcut, era mult sânge în revista asta. Mai ales că erau tot felul de personalităţi, unele antinomice, care mai ajungeau la scântei, …au fost şi evenimente de altă natură acolo – Tudoran, Dinescu adică a fost un fenomen viu, condimentat.



R: Ai cunosut mulţi tineri care au debutat şi care apoi au ajuns nume mari în istoria literaturii? De cine îţi mai aduci aminte?



MC: O, mi-aduc aminte de zeci de oameni. Sigur, am fost prieten cu multă lume, şi nu i-aş aminti pe tineri în special, ci pe cei mari, de pildă cu Cezar Ivănescu, dispărut acum de curând. Venea deseori la mine acasă.


Să-ţi arăt nişte portrete, caricaturi şi ce mai am pe aici. Se poate vorbi la nesfârşit, au fost atâţia oameni interesanţi acolo. Putem să vorbim despre Nicolae Velea, care, ca redactor, era desăvârşit. Aşa cum era el, că avea probleme, şi cu toate cele ce s-au spus despre el, este un prozator fabulos, care acum nu este pus în valoare, în lumină, aşa cum trebuie. El era redactor la proză, păi, când tăia Nicu Velea dintr-o proză, aceasta ieşea infinit mai bună. Avea un ochi, nu ştiu cum citea, pe deasupra, căci tăia hălci întregi, şi proza asta chiar începea să aibă strălucire. Avea un simţ al construcţiei cu totul aparte.


Grigore Hagiu, de exemplu, era de o ordine desăvârşită…


Îmi spunea, vezi că în dreapta sus sunt ciclurile de poezii, poeţii importanţi, şi trebuie băgaţi în dreapta jos, dacă ai nevoie, găseşti debutanţii etc. Era farmacie... Sânziana era o drăguţă. Ea avea o cantitate de energie teribilă, era în mişcare mereu. Aducea oameni noi, prozatori, şi se bătea pentru ei să-i publice cum nu se bătea nimeni altcineva şi cu o generozitate pentru unii chiar nemeritată. De Gabriela Melinescu îmi aduc aminte prin anii ’70, când redacţia era pe Ana Ipătescu, ca de o fiinţă foarte delicată, retrasă, interiorizată, poetă foarte bună, şi cu un curaj nebun când a plecat.



R: Fănuş Neagu...



MC: Fănuş a venit când a rupt relaţia cu România literară, unde avea rubrica pe ultima pagină. Era strălucitoare rubrica lui. Îmi aduc aminte, în România literară se citea întâi ultima pagină, prima pagină nu se citea niciodată, pagina a treia era pagina de eveniment, …şi revista începea să se citească de la pagina a patra, din când în când, că şi acolo mai apăreau chestiuni oarecum politice, abia de la pagina a şasea, unde era Cioculescu, intrai în ea. Aşa era şi la „Luceafărul“. Un mare rubricist, venit tot de la România Literară, Geo Dumitrescu, făcea poşta, sunt fabuloase dialogurile lui cu viitorii literaţi, ca un roman. Dacă te uiţi şi la răspunsurile pe care le dă, cum sunt reluaţi, este un joc încrucişat, ca un dialog subteran. Cronica plastică o semna Grigore Arbore, cronica de radio Nicu Mateescu, cronica muzicală... Erau 6 cronici, iar în formula veche a lui Bănulescu erau 8 cronici pe o pagină.



R: Care a fost perioada care ţi-a plăcut cel mai mult din punct de vedere grafic?



MC: Toate mi-au placut, pentru că „Luceafărul“ a fost o revistă elegantă. A fost o explozie atunci când a aparut Luceafărul“ şi, poate, şi pentru linia sa grafică. Inclusiv schimbările pe care le-a făcut Barbu, faptul că într-un 24 ianuarie a apărut cu tricolorul şi a fost un mic scandal pe treaba asta.


Şi la Bănulescu, care avea foarte multă grijă, era foarte atent la aranjamentul revistei. Mai ales că Fane Bănulescu are şi o viaţă de portretist. Am văzut câteva portrete făcute de el – Urmuz, şi altele – şi sunt de o sinteză demnă de un mare plastician. Se vede că el gândeşte plastic, din tot ceea ce scrie. Avea o largheţe de tip nobiliar pe care greu puteai să o citeşti în felul lui taciturn de a fi.


Luceafărul a avut o mare şansă. A rămas în picioare. În ’74, când toate revistele s-au micşorat la jumătate – a se vedea Contemporanul şi celelalte –, „Luceafărul“ a rămas în formatul mare. La aşa-zisa revoluţie culturală, a fost un ordin de partid ca, pentru economie, pentru gestionare mai amănunţită, revistele să treacă pe format tabloid. „Luceafărul“, fiind o revistă de tineret, Dragoş i-a convins că trebuie să rămână aşa, şi a rămas pe hârtie mare. Alfel se desfasoară o revistă, de fapt este o cu totul altă filozofie. Parcă este altceva, fereastra fiind mai mare, intră mai multă lu­mină. (R.B.)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul