Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un eseism de tip „marginalia”

        Dan Cristea

Eminent cunoscător al biografiei şi operei cioraniene, Ion Vartic are deopotrivă şi privilegiul de a-l vizita (chiar de două ori) pe autorul Ispitei de a exista în faimoasa mansardă pariziană a acestuia, din Rue de l’Odeon. Prima vizită are loc la 22 februarie 1991, iar cea de-a doua, în septembrie, acelaşi an. Cu ochi şi condei de memorialist, Ion Vartic descrie admirabil întâia lui întâlnire cu marele personaj, într-o întrevedere desfăşurată pe parcursul a patru ore, într-o „după-amiază caldă şi aburoasă, de pseudo-iarnă pariziană”.


Oarecum surprinzător faţă de aşteptările sale, omul Cioran îi apare vizitatorului, care nu e singur, ci însoţit şi de altcineva, ca un „om vesel, cel puţin în aparenţă”, dotat cu un „cuceritor simţ al umorului”. Ca alură fizică, la cei optzeci de ani ai săi, cât are filozoful la acea dată, timpul, cum observă şi cum scrie Vartic, „îl strunjise cu fineţe, dându-i o fermecătoare şi fragilă svelteţe de tânăr”. La fel de surprinzător, la scurtă vreme după momentele de introducere şi tatonare ale vizitei, când se conversează în limba franceză, Cioran începe, el singur, să vorbească româneşte, acaparând discuţia şi amintind, printre altele, cu „pasiune, insistent”, despre întâmplări şi despre prietenii lui sibieni din tinereţe, din anii ’30. Povestitorul „râdea cu mare poftă de el însuşi şi de lucrurile pe care le spunea”. Ascultătorii, pe de altă parte, îi urmăresc fascinaţi fluxul verbal debordant, fixat pe evenimente dintr-un trecut îndepărtat: „Cioran ne purta continuu din Sibiu în Ocna şi retur. Tot povestind, se instalase complet în spaţiul anilor ’30, retrăindu-i într-o puternică stare emoţională. Trăiam, lucru vizibil, în timpuri paralele: noi în Paris, el însă în mod sigur în Sibiu. Nu mai era povestire, ci regresiune, pur şi simplu”.


Acest moment, de reîntoarcere într-un timp revolut, de nostalgie şi de regresiune înspre origini, nu este însă unul izolat, ci, potrivit demonstraţiei susţinute în mai multe locuri ale cărţii sale de către Vartic, ar constitui o constantă a lumii filozofului născut la Răşinari, pentru că, scrie eseistul, „toată opera cioraniană e străbătută de un lamento regresiv”. Mai mult, toate aceste impulsuri regresive fac din Cioran un mare şi ultim romantic, tulburat de nostalgii. Dar vizita la Cioran, întreprinsă sub pretextul de a-i aduce autorului câteva exemplare din cartea lui de publicistică românească, Revelaţiile durerii, tocmai atunci apărută la Editura Echinox, mai rezervă vizitatorilor o ultimă şi derutantă surpriză. Când aceştia se pregătesc să plece, amfitrionul „s-a azvâlit brusc în genunchi... şi rămânând aşa, a luat două exemplare din Revelaţiile durerii şi s-a semnat, răsfirat, pe ele”. Cum notează Vartic, fără alt comentariu, aceas­tă scenă, a unui Cioran în genunchi, oferindu-şi cărţile cu o gesticulaţie teatrală, „este cel mai dostoievskian moment la care am asistat”.


Memoriile lui Vartic despre Cioran, prilejuite de această, pe drept cuvânt, inubliabilă vizită, se extind şi asupra mediului în care trăieşte filozoful rebel, celebra mansardă („emoţionantă şi insolită”), cocoţată în vârful blocului din Rue de l’Odeon şi pe care locatarul ei a ocupat-o vreme de treizeci şi cinci de ani. Evocatorul o numeşte „bojdeuca de pe acoperiş”, descriind una din cele două cămăruţe care o compun ca pe un fel de „chilie”, de o „austeritate absolută”, unde de-abia încap „un godin de tuci cu burlan, o măsuţă din scânduri geluite, o canapea oarecare, două-trei scaune fragile, de pai”. Cărţile nu-şi mai găsesc locul în acest locaş umil, de „Poverello original”.


Lucrurile nu se opresc însă aici, în ce priveşte mansarda cioraniană, pentru că în ultimul eseu al cărţii (Din pivniţa lui Kafka în mansarda lui Cioran), întins pe 35 de pagini, Vartic reia subiectul austerei locuinţe a gânditorului, dar de astă dată dintr-o perspectivă tematistă, bachelardiană, de casă „scrisă”, imaginată, aflată într-o legătură deopotrivă fantasmatică şi ombilicală cu locatarului ei. O însemnare făcută de Cioran însuşi în Caiete, în toamna lui 1961 („Totdeauna am locuit sub acoperiş. Sunt omul ultimului etaj, omul streşinilor”), se răsfrânge fericit şi în comenta­riul eseistului care observă judicios că „întreaga existenţă pariziană a lui Cioran este o existenţă de mansardă”. Este de ajuns însă un singur bulgăre de zăpadă ca să se declanşeze o adevărată avalanşă în pagina critică a lui Ion Vartic. O avalanşă de comparaţii, de analogii, de corespondenţe, de afinităţi, de disocieri. Eseistul pare mânat de la spate de un demon comparatist. Modestul refugiu de sub acoperiş al filozofului apatrid, dedat „voluptăţii non-posesiunii” devine, rând pe rând, „cameră în vânt, dezrădăcinată, proiectată pe cer”, spaţiu ideal-protector, adecvat gândirii de tip cioranian, „locul unde se realizează ruptura de ceilalţi şi de stânjenitoarea viaţă cotidiană”, cochilia care îl reflectă perfect pe paradoxalul Cioran sau care se „mulează ca un corp exterior peste corpul gânditorului visător”. În fine, nu e ocolită, în fervoarea analogiilor, nici comparaţia cu Moise pe munte, primind cele zece porunci, căci „pe stânca mansardei sale, Cioran, în momentele de învăţător de tip biblic şi apocaliptic, este predicatorul Regresiunii absolute şi al extazului embrionar, preadamic”.


Vartic „citeşte”, aşadar, mansarda cioraniană prin termenii lui Bachelard, prin tradiţia romantică şi postromantică, prin Montaigne, considerat a fi marele precursor, în ce priveşte izolarea într-un loc situat la înălţime, al solitarului de pe Sena, prin pivniţa lui Kafka şi casele locuite de Dostoievski, aflate invariabil la răscruce de drumuri, prin Nietzsche şi Camus, exemplele putând continua cu alte şi alte „adăposturi canonice unde încolţeşte creativitatea”. Pe cât de plăcut şi de rafinat se poate dovedi, la lectură, acest soi de comparatism, mărginit la câteva pagini bine echilibrate, pe atât de excesiv, de baroc, de obositor şi liricoid se înfăţişează atunci când e expus pe mai multe. Când găseşte prilejul, Vartic îşi descarcă, literalmente, desaga de cunoş­tinţe (şi nu duce lipsă de ele!). Câteva rânduri de pe coperta a patra a cărţii, aflată acum la ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, îl prezintă pe autor ca fiind „campionul criticii detectivistice româneşti”, ceea ce nu sună foarte exact. Mai corect ar fi însă să vorbim aici, ca şi în cazuri asemănătoare, de o tehnică a croşetatului, adecvată adăugirilor, de o critică de adnotări, de note compuse în marginea şi pe marginea textelor – într-un cuvânt, de „marginalia” –, aşa cum, de altfel, se referă şi Vartic la numeroase comentarii din lucrarea sa, preluând astfel termenul introdus de Coleridge în vocabularul critic modern.
 
Ion Vartic, practică, etalând o egală ingeniozitate comparatistă, o critică miniaturală, de album sau de lucruri colaterale, şi o critică de mai larg răsuflu, aspirând la întreguri şi coerenţe explicative. Criticul e interesat, deopotrivă, de biografia spirituală a omului, dar şi de structurile de sensibilitate şi de gândire ale creatorului Cioran, amândouă aspectele fiind urmărite într-o ordine cronologică. Să oferim câteva exemple culese din prima categorie, a „marginaliilor” conjuncturale. Plecând, astfel, de la cinci cărţi poştale trimise de Cioran unui fost coleg de şcoală (Craii de „Sub Arini”), eseistul reconstituie, cu real talent literar, atmosfera sibiană a anilor ’30 şi trecutul dionisiac al celui ce avea să scrie, în curând, Pe culmile disperării. Cu altă ocazie, eseistul intră în posesia unui exemplar, cu pasaje violent subliniate, din micul volum de eseuri Scriitori ruşi al lui D.S. Merejkovski, volum care aparţinuse adolescentului Cioran. E un prilej, pentru eseist, de a comenta arborescent pe marginea influenţei formative pe care a exercitat-o cartea respectivă asupra tânărului cititor. O atracţie pentru tânărul Cioran, adusă în discuţie, ar fi şi romanul Cazul Maurizius al lui Jakob Wassermann, roman în vogă înainte de război. Un personaj din carte este, în opinia lui Vartic, un „personaj cioranian”. Şi personajul Fiesco, din drama lui Schiller, contribuie, după cum scrie eseistul, la „cristalizarea profilului cioranian”, după modelul inconştient oferit de acest arhetip, care ar exemplifica soarta individului prea mare într-o ţară prea mică. „Complexul lui Fiesco”, al marilor creatori care nu provin din marile culturi, s-ar constitui într-o familie tipologică din care autorul îi aminteşte pe Ionescu şi pe Gombrowitz, pe Max Frisch, Petru Dumitriu, Milan Kundera.


În genere, în eseul lui Vartic, filozoful neantului e pus în relaţie cu o mulţime de personaje literare, cu Iov, cu eroii lui Dostoievski (printre altele, „Cioran e gânditorul născut în anul ’38 după Kirillov şi modelat de demonii dostoiev­s­kieni”), cu Oblomov şi Adolphe, cu Obermann şi Tonio Kroger. În ce priveşte scriitori şi mari spirite creatoare, Cioran, în lectura lui Vartic, se înrudeşte „ideatic” cu Schi­ller („care este un precursor indiscutabil al său”), cu Nietzsche, care îi este un „precursor tipologic”, cu Baudelaire (între cele două personalităţi existând o „mulţime de afinităţi, ce sunt urmarea acelui sistem nervos detracat, comun amândurora”), cu Leopardi („Cioran se simte dublul gânditorului italian”).


Detectivistică, într-o oarecare măsură, se arată eseistica autorului, în varianta ei majoră, de viziune, în sensul în care aceasta îşi propune să descifreze paradoxurile omului contradictoriu care e Cioran, „scriitor al acceselor, al puseelor, al stărilor”. Paradoxuri cum ar fi, de pildă, pasiunea pen­tru viaţă şi oroarea faţă de ea, dorul după natură şi respingerea acesteia, cum se întâmplă atunci când gânditorul se vede pe sine, deopotrivă, „troglodit şi estet”. Nu e vorba însă doar de descifrarea unor „contradicţii” la Cioran, ci, mai mult, de încercarea de a decela „enigma” acestuia: „În fond, enigma lui Cioran se dezleagă în ecuaţia de concepte schilleriene: desprins de lumea naivă, paradiziacă, împăcată cu legile firii, a Răşinarilor şi devenit un sentimental, Cioran se visează reîntors acolo şi redevenit ceea ce a fost, adică un naiv. E aici închegată o fantasmă fundamentală a lui Cioran, a reincluderii celui exclus într-o lume în care numai «natura acţionează în toată plenitudinea ei». Cu cât s-a apropiat mai mult de moarte, cu tot atât s-a cufundat mai profund, până la pierderea de sine, în plasma acestei reverii”.


Pentru a-l explica pe Cioran, în „secretul” contradicţiilor sale, Vartic apelează, aşadar, la schema opoziţională formulată de Schiller, în celebra şi influenta lui lucrare din 1795, care distinge între poezia naivă, ce presupune o preocupare cu natura aşa cum este, şi cea sentimentală, care încearcă să conceapă un ideal al naturii, pentru că ea a pierdut contactul direct cu aceasta. Poeţii naivi trăiesc în armonie cu natura şi cu realitatea, în timp ce poeţii sentimentali, prin care se înţelege autorii moderni, trebuie să-şi asume unul dintre cele trei posibile genuri, satiric, elegiac sau idilic. Disocierea lui Schiller, generoasă şi, cum s-a spus, de-o simplitate înşelătoare, a germinat, de-a lungul timpului, multe teorii romantice şi moderne privind arta, iar termenii folosiţi au devenit un tandem generic, folosit pentru a des­crie o tipologie psihologică în literatură ori pentru a justifica diferite periodizări şi clasificări, de genul natură/artă, inocenţă/societate, obiectiv/subiectiv/, clasicism/romantism, realism/idealism sau chiar structuralism/ poststructuralism.


„Citit” de Vartic prin tandemul conceptelor schilleriene, Cioran se arată, pe de o parte, consonant cu naivitatea prin „rădăcinile româneşti”, care, într-un fel sau altul, îl obsedează, prin cultivarea „copilărosului” ori prin fondul „organic”, existenţial şi corporal, al gândirii lui, iar, pe de altă parte, îşi dezvăluie latura sentimentală prin subiectivism şi nostalgii elegiace, prin atitudini idilice şi aspiraţii utopice. Este o lectură posibilă, dat fiind, încă o dată, generosul fond metonimic al opoziţiilor schilleriene. În genere însă, lectura lui Vartic ne oferă un Cioran „fantasmatic”, în sensul pe care îl întrebuinţează Freud în legătură cu această activitate creatoare de reverii ce ar corecta o realitate nesatisfăcătoare. Printre fantasmele cioraniene pe care le identifică eseistul, o atenţie specială ne poate atrage aceea a eredităţii inventate. Cum scrie însuşi autorul Schimbării la faţă: „Sunt ispitit adeseori să-mi plăsmuiesc o altă genealogie, să-mi schimb strămoşii”. Cioran se visează astfel rus, spaniol, evreu metafizic, german, austro-ungar. La fel cum se visează sub o altă identitate sau în statutul unor personaje livreşti. Se vrea categoric un altul. Din complex de inferioritate, din dorinţa de a-şi schimba viaţa? Eseul lui Ion Vartic ar fi putut răspunde la această singură întrebare.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul