Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Generaţia fetelor şi dilemele lui Ibrăileanu

        Felix Nicolau

Rareori i-am înţeles pe specialiştii în feminism. De ce, oare, ar fi nevoie să te specializezi într-un domeniu strâmt, de multe ori paraestetic şi fanatic? Apoi, nici nu mi se mai par de actualitate revendicările feministelor. Tocmai a fost votată şi la noi legea conform căreia taţii trebuie să-şi ia şi ei concediu paternal. Şi iar, pe la unele conferinţe, am văzut asemenea încrâncenări la unele feministe, încât mă întrebam la ce s-au mai măritat. Pentru că majoritatea erau măritate. Sau le-or fi măritat părinţii, cu forţa...


În Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminină interbelică (Cartea Românească, 2011), Bianca Burţa-Cernat a făcut două mişcări strategice, driblând specializarea anostă. Mai întâi şi-a ales o temă de doctorat cuminte – scriitoarele de rafturile doi şi trei din interbelicul românesc – şi puţin cercetată, apoi a împins consideraţiile feministe spre studiile de gen, relaxând perspectiva. Cercetarea doctorală a fost minuţioasă şi a scos în evidenţă opinii şi acţiuni bizare, pitoreşti sau de-a dreptul scandaloase. Aceste detalii suculente constituie sâmburele cronicii mele, în intenţia de a încuraja lectura unei cărţi care, altminteri, ar interesa doar specialiştii, veşnicii specialişti. Concluziile volumului sunt denumite „ieşi­rea din ghetou” şi precizează că analiza s-a focalizat asupra autoarelor din secolul XX, când „femeia scriitoare nu mai e percepută ca o fiinţă bizară sau cel mult tolerată”. Aici ar fi de căutat diferenţa faţă de scriitoarele din secolul XIX, gen surorile Brontë, Georges Sand sau George Eliot, care au fost nevoite să debuteze sub pseudonim masculin, spune autoarea. Ei, dracul nu era aşa negru! Eliot, de pildă, şi-a deghizat numele real pentru a se distanţa de romancierele care produceau cărţi siropoase.


Lucidă şi lipsită de prejudecăţi (aşa cum am avut ocazia să constat de câteva ori), Bianca Burţa-Cernat înţelege complex eseul Virginiei Wolf O cameră separată (A Room of One’s Own). Anume că intimitatea şi minimul confort sunt necesare ambelor sexe, nu doar femeilor artiste. Dezavuarea schemelor binare duce la contrazicerea afirmaţiei Virginiei Woolf, după care organismul feminin nu face faţă la încordarea intelectuală îndelungată, ceea ce ar avea ca efect scrierea unor romane mai scurte şi mai concentrate. Deci scrisul femeilor s-ar dilua pe întinderi mai mari. La fel, istoricul literar (misogină limbă!) nu este adept al formulării „a scrie cu propriul corp”, căci ar putea fi utilizată la invocarea unor argumente para- sau chiar antiestetice. Arta este, în primul rând, estetică, iar categoria esteticului nu coagulează în jurul genurilor ori sexelor (genelor şi sexurilor, m-ar corecta europarlamentarul Elena Băsescu!). Ieşirea din ghetou înseamnă, aşadar, evadarea artistelor din tranşeele feministelor isterizate.


În consideraţiile asupra conceptelor de „margine, marginal, marginalitate, marginalizare” cercetătoarea susţine importanţa studierii zonelor liminale, acel context care îi propulsează, prin selecţie, pe scriitorii canonici. Ştiinţa peratologiei, cum mai simplu ar numi-o G. Liiceanu, a înţeles de mult că Eminescu a avut şi el contextul lui, pe care l-a influenţat şi de care a fost influenţat. Dacă sondăm straturile scriitoriceşti de la Junimea secolului XIX, suntem şocaţi de similitudinile tematice şi de destin dintre Eminescu şi alţi creatori. Deci Bianca Burţa-Cernat nu este interesată de marginalitatea extremă (minorităţile sexuale) ori de cea „exotică”, rasială, ci de cea extracanonică. Abordarea strict estetică se întemeiază pe opt studii de caz, „biografii ale unor eşecuri exemplare”: Ticu Archip, Sanda Movilă, Henriette Yvonne Stahl, Lucia Demetrius, Anişoara Odeanu, Cella Serghi, Ioana Postelnicu şi Sorana Gurian.


Bunăoară, Pompiliu Constantinescu, în Vremea din 1938, emitea opiniile oarecum schopenhaueriene că scriitoarele sunt im­permeabile la idei generale, că nu pot iniţia curente şi că nu le iese deloc inovaţia tehnică. Ceva mai încolo, Bianca Burţa-Cernat, preluând sintagma feministei Mihaela Mi­roiu, „patriarhatul de stat” al puterii comuniste, observă oximoronul din interiorul formulei „feminism comunist”: primul termen este strict individualist, iar al doilea, colectivist. Deci pentru autoarele de la noi nu a prea fost bine în general.


Pasionant este plagiatul suferit în 1906 de Constanţa Marino-Moscu. Jurnalul ei scris în franceză este şterpelit, tradus în română, niţel localizat şi arhaizat în limbaj, apoi publicat sub semnătura lui Mihail Sadoveanu. Cunoscând caracterul cameleonic al preşedintelui Prezidiului Marii Adunări Naţionale, nu mă miră deloc gestul. Uluitor este că victima, poreclită la bă­trâneţe „madame Tolstoi”, a trebuit să ceară ea însăşi interzicerea publicării în foileton a romanului Mariana Vidraşcu în Viaţa Românească! Sadoveanu nu a fost deloc deranjat de proximitatea adevăratei autoare!


Punctele comune ale operelor acestor scriitoare sunt minimalismul, intimismul, delicateţea şi precizia detaliului, moralitatea domestică, preţuirea valorilor maternale, oscilarea între senzaţionalism şi sentimentalism şi decenţă, în general. Li se poate reproşa tradiţionalismul şi redusa detentă imaginativă, dar demersul lor ar trebui apreciat pentru atitudinea luată în favoarea unei lumi sănătoase, ce începea să dispară rapid. Tehnologia, vedetismul, violenţa şi orice putea contribui la irealizarea lumii (Bau­drillard) dădeau buzna şi în literatură. Peste această atmosferă de casă de creaţie câmpenească se suprapune ceea ce Bianca Burţa-Cernat numeşte „desantul feminin interbelic”. Revolta acestui contingent se manifestă într-o literatură a „minoratului”, setoasă de afirmare, dar şi bântuită de nevrozele analizate de Freud.


Din nou o binaritate: refularea de la Viaţa Românească şi insurgenţa de la cenaclul Sburătorul. Enervat de „deriva identitară” a moderniştilor, Eugen Ionesco semnalează „generaţia fetelor” în Viaţa literară din 1935: „De-acum înainte, literatura şi cultura vor fi treburi feminine sau ale unor bărbaţi impotenţi şi efeminaţi. Adevăraţii bărbaţi sunt atraşi de politică”.


Reprezentativă pentru noua structură a mediilor intelectuale este apariţia în 1925 a Doamnei T, eroina lui Camil Petrescu. O dată cu ea ia fiinţă şi Societatea Scriitoarelor Române, păstorită de Adela Xenopol. Noua instituţie deschide urgent conflagraţia cu Societatea Scriitorilor Români. Printre ideile amuzante ale feminismului în floare este solicitarea dnei Xenopol ca premiile literare să fie distribuite echitabil: jumătate scriitoarelor, jumătate scriitorilor.


Dar şi unele titluri probează emanciparea nărăvaşă. Lucrezzia Karr publică romanele Demoniaca (1922), Sexul de peste drum (1926) sau Venera şi porcul (1936). Asta, în timp ce noi eram şocaţi în 2011 de romanul Cristinei Nemerovschi Sânge satanic.


În judecarea misoginismelor de tot felul, Bianca Burţa-Cernat manifestă o gândire post-feministă echilibrată. Astfel, ea înregistrează derapajele paraestetice comise chiar şi de autoarele absolvente de Litere. Scrisul feminin ar rămâne până prin anii ’30 în „anticamera” literaturii. Trecând în revistă o bibliografie bogată, cercetătoarea compară tendinţele culturale europene cu cele româneşti şi, amintind de emanciparea simultană, în modernism, a Evreului şi a Femeii, evidenţiază „corespondenţa dintre proza maladivităţii blecheriene şi proza «corporalistă» a autoarelor interbelice”.


Toate aceste detalii şi concluzii de fineţe fac ca cercetarea migăloasă şi întrucâtva laterală să fie delectabilă, precum şi utilă altor cercetători. Câştigul nostru ca literatură este substanţial: nu se mai poate spune că marii scriitori ai epocii au fost sau apariţii meteorice, sau emuli ai celor din Occident. Omogenitatea şi densitatea autorilor de rafturile doi şi trei legitimează procedurile de selecţie în vederea stabilirii canonului.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul