Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

L’air du temps

        Andrea Hedeş

Despre iubire şi toamnă cântă, şi nu e nici prea mult, nici poetic spus, Horia Bădescu, în cel mai recent volum de versuri: E toamnă nebun de frumoasă la Cluj (Editura Eikon, 2011), apărut sub egida U.B.B. şi a Băncii Transilvania. Este un volum preţios ca obiect, dar şi ca poezie. Coperta şi fotografiile îl au ca autor pe Călin Stegerean. Balade, pasteluri, sonete, sonatine, lieduri, elegii, amintiri, scrisori, declaraţii de dragoste alcătuiesc arhitectura elegantă a volumului.



Horia Bădescu scrie poezie cu voluptate. Cu atenţie la detaliu, cu minuţie de ceasornicar şi totuşi cu febrilitate de îndrăgostit. Cu tenacitatea cioplitorului de Ev Mediu, care migălea o viaţă cioplind poarta unei catedrale, neabătut, netulburat, cu auzul plin de cântecul de sirenă al Ideii ce promite să se întrupeze. Poetul caută, migăleşte, cizelează, lustruieşte cuvântul. Şi cu el scrie o poezie nebun de frumoasă. „Se năruie din strana amurgului cocoşii/ pe-acoperişul lumii de întuneric ud;/ acum lumina arde pe dealurile roşii,/ se-ncheagă constelaţii de păsări către sud./ Intrăm în casa toamnei ca-ntr-o încuviinţare/ de dragoste...”


Clujul intră în rândurile oraşelor care inspiră declaraţii de dragoste. Volumul lui Horia Bădescu este, în întregime, o declaraţie de dra­goste faţă de burgul adoptiv, personaj de poem şi de poveste. Iar aceasta nu e o întreprindere uşoară, riscul de a cădea în patetism, declamaţie ieftină, patriotism local de duzină sau de veche amintire este mare. Horia Bădescu realizează însă un întreg volum cu poeme de dragoste unul şi unul, volum în care, stăpânind cu măiestrie tehnici, registre, nu lasă a se întrevedea nici cel mai mic efort, poemele curg ca unul singur, fără cusur, cu o supleţe şi o eleganţă rare, poetul pare că valsează cu fastuoasele versuri, nici un fir de pe spatele măiestritei urzeli, nici un fragment de schelă nu se bănuie măcar pe întreg itinerariul exuberant al volumului.


Ar fi însă reducţionistă citirea acestor splendide versuri doar (doar!) ca poeme de dragoste: dragoste de burg, dragoste de toamnă, dragoste de „preafrumoasele roşcate”. Trebuie să coborâm la izvorul culorilor de aur şi aramă, acolo unde curge, precum gramatica somnoroasă a Someşului, gramatica acestui volum: trecut-au anii..., la boheme... Nu în tonuri patetice, nu în tonuri stridente, nu în tonuri didacticiste, nu cu accente sapienţiale. A spune împăcare cu soarta, a spune înţelegere/asumare a destinului, a mersului vieţii şi al lumii, acceptare a toamnei, căci Toamna este la Horia Bădescu personaj şi metaforă, e imprecis şi prea puţin.


De la celebrul De iuventute la Balada crâşmei lui Mongolu, fie că e vorba de fiorul erotic, de balsamul amintirii, de parfumul nostalgiei, privirea în urmă, sentimentele sunt filtrate atent, aşa cum vitraliile filtrează lumina prin textura sticlei, în culori vibrante, compunând o atmosferă pe care poetul însuşi o defineşte în Declaraţia de dragoste ce încheie şi încununează volumul: „o viaţă bântuită şi răsfăţată de frumuseţea nebună a toamnelor sale (ale Clujului, n.n.), de lumina brumată a străzilor şi pieţelor, de amurgul portalurilor şi de magia locurilor unde se petreceau fabuloase întâmplări goliardice (...), misterul bibliotecilor şi miracolul prieteniei”. Extraor­dinara atmosferă, stare de spirit, melancolie nu imprimată versului, ci lucrată fin în extravaganta ţesătură de brocart a acestuia este obţinută după o tehnică specifică celei a vitraliului, generatoare de atmosferă, de aici razele ce focalizează, colorează, îndulcesc ori şterg contururi, îmbracă în tonuri aurii, poleind trecutul din jocul de ape al amintirii. Horia Bădescu foloseşte acest procedeu din sticlă colorată în masă, conturând Clujul tinereţii, studenţia, iubirea în neuitate balade: „O stea poţi purta noaptea asta pe umăr,/ poţi iubi, poţi vorbi cu prietenii duşi,/ poţi uita anii care se-adună la număr;/ e toamnă nebun de frumoasă la Cluj!” (din celebrul poem, pus pe note, De iuventute) sau „Amintiţi-vă Someşul de argint şi de fum/ cu vertebre de poduri subţiri!/ Cum eram noi, bărbaţii de-acum/ când ieşeam în amurg la şpaţir? (...) Amintiţi-vă zorile care se-ngână/ în ochii Feleacului uzi/ când ploile scandează pe turle limba română/: ah, filologi zvăpăiaţi de la Cluj!” (Baladă studenţească). Minuţioasa tehnică Tiffany, cea care permite atenţia la detaliu, fiece bucată a puzzle-ului de sticlă fiind atent şlefuită, sub piatra diamantată a unui ochi lucid, delicatele şi străveziile subţirimi fiind mai apoi cositorite şi cu migală patinate, îmbinările de cositor purtând în ele întreg arămiul, auriul, roşul toamnei, în poemele în care detectăm elegante intarsii livreşti: „Opreşte poştalionul celest/ Iunius Iulius Augustus!/ Poate tropotul lui/ va mai trece cândva/ pe străzile Clujului.../ Niciodată,/ şopteşte latina fluidă a Someşului,/ Niciodată!” (Invocaţie), „Aminteşte-ţi alfabetul ochilor/ şi legea singurătăţii –/ mai demult/ grăiai prin tăcere” (Sâmbătă). Tăieturile pre­cise, după şablon, asamblate în baghete elegante de plumb, ale tehnicii clasice de ob­ţinere a vitraliilor sunt folosite mai cu seamă în poemele în care melancolia devine întunecată, gotică, melodia interioară a poemelor de­vine crepuscul, iar cuminţenia formei abia dacă salvează aparenţe, trecând, totuşi, sprin­ţar despicatele fire de lumină prin ghemul roşu al unei strângeri de inimă aflată în pragul unui nou (ano)timp: „Îşi surpă norii turlele, cetatea/ stinge lumina stelelor târzii;/ ascult cum sub Feleac coseşte moartea/ şi nu mai vii... şi nu mai vii... şi nu mai vii...!” (Târzie). Fără a uita de bijuteriile de murano, aceste picături de lichid solidificat care au captat, pentru eternitate (iar poezia este o formă de eternitate), în răşina melancoliei tâlcul clipei: „Cum trece vara, spui,/ ca un bivol albastru,/ ca un râu înserat” (Pastel) sau „Simt măruntele ierburi/ adaosul fiinţelor noastre?” (Prin nimbul periferiilor) ori „Foamea de tine/ şi mâinile toamnei/ scormonind în pubelele asfinţitului” (Lied).


Horia Bădescu este dovada că  fiecare generaţie poetică îşi are „ultimul romantic”. Da, e toamnă nebun de frumoasă în sufletul unui poet, şi de acest lucru se vor bucura generaţii de cititori absorbiţi de această fuziune de culoare, amintire şi lumină dansând pe muzica timpului...

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul