Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Haide, că se poate!

        Emil Mladin

Într-un regat al poeţilor de tot felul – de la geniali, aproape nemuritori, la veleitari cu sau fără şcoală –, în regatul în care prozatorii încearcă să-şi facă loc în faţă cu toate gunoaiele în raniţa din dotare, totul într-o învălmăşeală privită superior de către critici, cu indiferenţă de „clasicii” optzecişti şi, evident, cu scârbă de manelişti, apa­re şi câte un viitor dramaturg, doritor de a fi jucat pe scena Naţionalului. Cel bucureştean, de bună sea­mă. O debutantă în această lume pestriţă şi deloc prietenoasă îşi ia ca primă măsură o prezentare beton a volumului de în­ce­put de drum. Foarte frumos. Este lăudată fără reţinere autoarea – Gabriela Mihalache, sunt disecate cele două piese, sunt puse la bătaie stereotipiile cuvenite la un debut. Toate acestea nu fac bine deloc volumului.


Gabriela Mihalache prezintă o primă piesă într-o tonalitate care poate descumpăni un cititor neavizat. Clinica este un loc comun, cu oameni comuni, o Asistentă aparent comună şi puţine reacţii la cererile doritorilor de eutanasiere. Până la un punct, pare din alt film, cu repetiţiile ei, cu statutul de om care doar înregistrează nenorocirile oamenilor sătui de viaţă. Printre „colocvialele” sfaturi despre modalităţile de „plecare”, pe bani mai mulţi sau mai puţini, întrebări despre iubite necredincioase şi sfaturi pentru bolnavi mintal, Asistenta ne dă indicii clare despre traseul personajelor, al destinului poate prea puţin camuflat. Abundenţa motivelor solicitanţilor de „servicii” nu face decât să nască întrebarea: când se vor roti destinele şi finalul poveştii? Gabriela Mihalache nu are răbdarea necesară explorării psihologice a celor patru „clienţi”. Eugen Frunză, un nehotărât, un om gri, fără bani, fără viitor, un personaj prea puţin lucrat. Poate nici nu era cazul. Al doilea, Dănuţ, un tânăr fără iubită, îmbătrânit psihic din neîmplinire afectivă, un om mult prea singur pentru viaţă. Dar pentru moarte? Are o mamă de care vrea să scape. Putea fi un studiu de caz. Mai avem şi o domnişoară, Cristina, personaj ce sună fals într-un moment în care nu era nevoie. Truismele, micile şi nesăratele glumiţe de sorginte casnică nu pot fi asimilate decât cu greu. La un anumit moment, autoarea transferă miza dinspre metafizic spre călduţă şi total neaşteptată şuetă despre mame aprige, soţi violenţi, reviste proaste şi programe TV. Aproape că nu mai e nevoie de „mesajul religios” de care se pomenea în prefaţa volumului.
Apariţia în scenă a personajului Radu Cantea încearcă să readucă povestea la punctul de plecare. În ciuda unor declamaţii gen: „Vezi o pereche de ţâţe şi ignori sentimentele adânci? Ar trebui să te descurci şi cu supravieţuirea” sau „El este mitocan. Dumnea­voastră cum sunteţi?”, Radu Cantea atrage atenţia cititorului. Povestea „sinucigaşilor” este aproape de final, redescoperirea dorinţei de a trăi se face gradual, cu pricepere, Gabriela Mihalache dând dovadă că poate renunţa la pasajele care au parazitat tema propusă: moartea ca alegere liberă a individului. Putem fi de acord sau nu cu această alegere, putem condamna o astfel de opţiune, dar nu trebuie decât să-i înţelegem până la un punct pe cei care vor să moară pentru că nu mai au de ce trăi. Sunt mulţi, sunt puţini?


Captivii, a doua piesă din volum, are în comun cu Clinica sinucigaşilor tema morţii. Într-o altă tonalitate, cu alt punct de plecare şi cu personaje aparent normale. O văduvă îndurerată şi furioasă pe cel „plecat”, o tânără abulică într-un fel, Dumitru, un bărbat de 54 de ani lăsat singur pe lume de sora ce-l ocrotise o viaţă întreagă, şi un paznic ciudat de grijuliu cu cei veniţi în cimitir. Povestea se porneşte greu, fără puncte de interes pentru cititor sau pentru un eventual spectator într-o sală de teatru. Piesele sunt gândite pentru scenă, pentru lumina reflectoarelor, pentru aplauze. Gabriela Mihalache nu prinde ideea asta din prima şi lasă loc personajelor pentru tânguiri aproape neverosimile, monologuri lungi, prea lungi. Dorinţa autoarei de a credibiliza dramele personajelor se transformă în momente de plictis. Într-o sală de teatru, primul care simte falsul şi lungimile este spectatorul. Dacă o piesă are două acte, Ionescu sau Popescu nu se mai întorc în sală. Doar apariţiile scurte ale Paznicului conferă ritm şi interes poveştii. Se vorbeşte despre morţi, cu morţii, se trece la ameninţări din partea unora, la jigniri din partea altora. Atmosfera stătută din debutul piesei se înviorează, se încinge o dată cu din ce în ce mai desele insinuări, afirmaţii ale Paznicului despre existenţa unui nebun care otrăveşte femei, spânzură câini şi chiar vrea să se sinucidă. Personajele încep încet-încet să se mişte, să-şi intre în rol. Mai mult nerv, mai incisive replicile, o schimbare de registru. Piesa deja interesează. Trecerea timpului peste cimitir aduce un fior celor trei personaje venite la cei plecaţi. Se decantează timpul atât pentru vizitatori, cât şi pentru Paznic. Personaj ciudat cu replică acidă, fals ironic, prevestitor al unor clipe neplăcute pentru Mariana, Tânăra, Dumitru, eroi fără voie ai unei farse. Ideea nebunului care bântuie prin cimitire nu e nouă, nu are rolul de a ne surprinde. Cele trei personaje nu fac altceva decât să-şi retrăiască clipele de dinaintea morţii celor dragi. Gabriela Mihalache reuşeşte aici performanţa de a-şi plasa eroii într-o cursă pentru viaţă, pentru acceptarea ei cu bune şi rele. Adevărul spus în final transferă moartea spre ideea de viaţă. La un moment dat, Mariana spune aproape fără voie: „Ce ciudat... a trebuit să moară Dorel ca să pot dansa un vals”. Noaptea care se lasă peste cimitir aduce o notă de veridicitate poveştii. Şi noi, şi Mariana, Tânăra, Dumitru suntem uimiţi şi fericiţi la fiecare răsărit de soare. O nouă zi de viaţă.


Credibilitatea celor două piese din volumul Gabrielei Mihalache este punctul câştigat de autoare, punctul de pornire spre o carieră adevărată în dramaturgie. Scriitura Gabrielei Mihalache are forţă, viziune, denotă o cunoaştere a personajelor de zi cu zi culese din viaţa reală, din care îşi va putea modela eroii viitoarelor piese. Renunţarea la unele lungimi şi replici neortodoxe se va face în timp, o dată cu o conturare a tipului de personaj gata să-şi ia locul în alt viitor volum. Aşadar, se poate...

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul