Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Mărturie

        Fanuş Neagu



Eram destul de tânăr şi îmi displace că mă întorc şi cu gândul la acea vreme. S-a încropit o echipă care să scoată revista „Luceafărul“, condusă de poetul Mihu Dragomir. Cred că, până la apariţia revistei, discuţiile s-au prelungit cam un an, un an şi jumătate. Undeva, pe la Uniunea Scriitorilor, sau poate mai sus de Uniune (azi pot să spun că mai sus de Uniune), cineva nu dorea să apară această revistă. Am unele bănuieli, aş putea să laud sau să denigrez anumite persoane, dar las în seama altora să facă acest lucru.


Eu eram foarte tânăr atunci şi mă bucuram că se înfiinţa o revistă în care şi tinerii scriitori să aibă un acces mai larg decât îl aveau, să zicem, la „Gazeta Literară“. M-am strecurat, aş putea spune, în această echipă care alcătuia nucleul viitoarei redacţii, graţie lui Mihu Dragomir, pe care-l ştiam atât ca poet, cât şi ca brăilean. Dar, la apariţia revistei, nu am făcut parte din colectivul de redacţie. Cineva, acolo sus – iar vorbesc de Uniune sau de partid –, nu m-a dorit prezent. Ştiu că peste un an am izbutit să ajung redactor la secţia de proză.


Atâta vreme cât am lucrat la „Luceafărul“ m-am bucurat de prietenia multor colegi de generaţie şi, aş zice, chiar şi de stima unor scriitori mai în vârstă. Acolo mi-am început cariera de romancier şi de povestitor. Pe culoarele de la „Luceafărul“ m-am împrietenit cu o mulţime de oameni, dintre care mulţi, din păcate, au dispărut. Acolo mi-am pierdut bucuriile şi o undă de fericire, multe din zilele tinereţii, citind manuscrisele altora sau lucrând asupra manuscriselor mele.


Au fost nişte zile fermecate. Ele se înscriu în povestea vieţii mele ca un sâmbure de aur. E tot ce poate fi mai frumos pentru un scriitor, să ajungă într-o redacţie împătimită de bucuria de a munci şi de a pătrunde pe căile gloriei. Puţină sau multă, gloria îi atrage pe toţi muritorii. Acea perioadă, atât de veselă, – privită cu ochii de azi – s-a încheiat pentru mine, eu, care am străbătut ani lungi în acea redacţie, în chip fericit. De la umilul şi înfriguratul jucător la ruleta vieţii, am ajuns, după ani de zile, până la funcţia de redactor-şef adjunct. Dincolo de adjunct nu-mi era dat să fac vreun pas, pentru că mai toată viaţa am fost bolnav de „adjunctivită“.


Acolo mi-am început seria povestirilor care aveau să mă facă într-un fel celebru, acolo mi-am publicat Ningea în Bărăgan (1959), povestire pe care o consider debutul meu, şi încă alte câteva zeci. Deci la „Luceafărul“ m-am format ca povestitor.


Sunt o mulţime cei pe care i-am cunoscut, de la Gheorghe Tomozei, Ion Gheorghe, Niculae Stoian şi dintre cei tineri... până la Nichita Stănescu, Breban şi celălalt „Baltag“ care lucra cu un etaj mai jos, la „Gazeta Literară“, şi cu care eram un desăvârşit prieten.


Toată generaţia mea a trecut pe la revista „Luceafărul“ şi mulţi îi păstrează o amintire frumoasă. Sunt şi dintre aceia care îi poartă amintiri neplăcute. Dar atunci, spre deosebire de zilele de astăzi, tinerii scriitori erau mult mai uniţi. Aveam şi unde să ne vedem. Erau câteva reviste literare de prestigiu, adunate la un loc în clădirea din Ana Ipătescu. Apoi, ne vedeam la Cenaclul Labiş, era o prietenie firească, şi aş vrea să spun că pe mai multe planuri. Nu existau, spre deosebire de zilele noastre, aşa-zisele grupări încăierate pe viaţă şi pe moarte.


Mi-amintesc că, în tinereţea mea, asemenea dispute nu se petreceau decât între bătrâni, adică cei cu 15-20 de ani mai mult, care aveau de împărţit puterea deşartă a lumii.


Luceafărul“ înseamnă o amintire superbă, înseamnă un vifor şi un fluviu de dor după anii tinereţii, şi amărăciunea că timpul ne risipeşte şi că gloria este cu totul altceva decât ţi se pare a fi la tinereţe.


Ceea ce învăţăm într-o viaţă – la tinereţe, ni se pare că trăim totul într-o singură zi, – mai târziu învăţăm că fiecare zi este istoria fericirii unui om, cu toate că fiecare zi cuprinde în ea şi deznădejde. Viaţa este mult prea frumoasă ca să-ţi aminteşti la bătrâneţe de clipele de amărăciune. Eu, cel puţin, nu pot decât să mă gândesc că acolo am trăit ca într-un vis. Aş putea să spun un lucru foarte mare, foarte grav chiar: Acolo am fost chiar fericit.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul