Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Ludic şi estetic în viaţa argoticelor

        Ana Dobre

Cuvintele sunt ca oamenii, trăiesc şi mor, au fiecare povestea şi istoria lor. Acest lucru îl are în vedere Colecţia Viaţa cuvintelor a Edi­turii Humanitas, editură care a iniţiat publicarea unor lucrări axate pe relevarea unor fapte lexicale ilustrative pentru viaţa înglobată în cuvinte.


Cunoscuta lingvistă Rodica Zafiu, interesată de domenii diverse de cercetare – lingvistica textului, pragmatică, stilistică şi poetică, gramatică, lexic, onomastică literară, retorică, argumentare, teoria lecturii, istoria limbii literare –, se încumetă să abordeze, în recenta lucrare 101 cuvinte argotice, diacronic şi sincronic, domeniul fluctuant al argoticelor, un domeniu neglijat oarecum de ling­vişti, fascinant, însă, prin „exotism şi familiaritate”. Victor Hugo, romanticul interesat de ge­niul poporului, nu era atras în Mizerabilii din alte motive. Argoul demonstrează creativitatea omului simplu, capabil să asocieze un sens neobişnuit unei forme banale, prin ilustrarea „posibilităţilor ludice şi estetice ale limbii” într-un spaţiu în care această creativitate a oamenilor simpli, „dotaţi cu ingeniozitate şi umor”, devine posibilă. Autoarea propune, într-un text incitant, fără ariditatea specifică lucrărilor din domeniu, „o plimbare prin hăţişul argotic”, o aventură lingvistică la capătul căreia se poate descoperi frumuseţea limbii vii şi imaginaţia vorbitorului care le întreţine, cu umor, viaţa şi strălucirea, dar şi capacitatea autoarei de a ordona, de a sistematiza materialul şi de a-l prezenta publicului într-o formă care, fără a face concesii de ordin ştiinţific, să poată fi consultată cu folos de specialist şi de non-specialist.


Excursul lingvistic, rod al unei vaste şi îndelungate cercetări, desfăşurate în intervalul 1996-2010, în spaţiul argoticelor, orientează în domenii diferite, păstrând un echilibru între argoul interlop şi argoul comun, între limbajul tinerilor şi cuvintele relativ recente, deşi, uneori, pentru caracterul spectaculos şi pentru măsura ermetizării, ponderea o au argoticele interlope. În descrierea celor 101 cuvinte argotice, Rodica Zafiu actualizează metoda lui B.P. Hasdeu din Etymologicum Magnum Romaniae, integrând cuvântul în contextul istoric care l-a atestat, urmărindu-i, apoi, evoluţia, prinzându-l în sintagme cu caracter de locuţiune sau de expresie, cu un grad mai mic sau mai mare de stabilitate, atentă la detaliile fonetice, morfosintactice şi semantice, evitând formulările absolutiste.


În viziunea cercetătoarei, argoul este „varianta socială a limbii, prin care un anumit număr de vorbitori îşi marchează apartenenţa la un grup sau la o comunitate «marginală» şi, implicit, diferenţierea faţă de cultura oficială şi faţă de limba standard”, având o funcţie identitară, fiind un mijloc de solidarizare şi de diferenţiere faţă de ceilalţi din afara comunităţii. Marginalizarea este reală, în cazul interlopilor, şi subiectivă, în cazul adolescenţilor care-şi caută identitatea, în opoziţie cu lumea adulţilor. La aceasta ar trebui adăugată funcţia criptică, derivată din ca­racterul de limbaj secret sau de probă iniţiatică pentru acceptarea într-un grup.


Pentru caracterul insolit al argoului, im­portant de relevat este ipostaza ludică, estetică şi expresivă, prin care sunt valorificate virtualităţile estetice ale limbii, prelungind sensul în plăcerea jocului, a inovaţiei, ca şi în umor ca „zonă de manifestare a creativităţii anonime”. A avea pitici pe creier, a pune bila pe cinci, a se da lebădă, împuşcat în aripă etc. sunt câteva exemple în care cripticul, ludicul expresivitatea pun în evidenţă ingeniozitatea inventivităţii lingvistice.


Dacă în limba franceză argoul are o dominantă componentă formală (procedeul verlan şi contrepet), constând în intercalarea unor silabe, în citirea inversă a cuvântului de la sfârşit spre început, pe litere sau pe silabe, în limba română ponderea o are componenta de fond, semantică şi expresivă. În discursul ştiinţific al cercetătoarei se află în echilibru componenta descriptivă şi funcţională, privite în diacronie şi în sincronie, cu nuanţări exacte, între argou, jargon, limbaj familiar şi colocvial, delimitând zonele lingvistice în paralelisme care tind să epuizeze tema.


Istoria temei are, de asemenea, partea ei de atractivitate prin abordarea neconvenţională. Argoul este, în istoricitatea sa, „limba cârâitorilor”, „limba hoţească”, „şmechereasca”, „limba şmecherilor”, „miştocăreasca”, modul e a vorbi „înşelător şi ludic” – la ciorănie, la şmecherie, la mişto, la derută, la caterincă. Interesantă este distincţia pe care Rodica Zafiu o face între argou şi limbajul de periferie, limbajul mahalalei şi limbajul de cartier, termeni care se suprapun astăzi, până la un punct, termenului de jargon ce tinde, astfel, să fie asimilat argoului.


Privit în evoluţie istorică, momentul 1989 marchează, prin revenirea în actualitate a argoului, studiat în perioada interbelică de V. Cota, Al. V. Dobrescu, Al. Graur, Iorgu Iordan, un „mijloc de eliberare de rigiditatea limbajului politic oficial”. Valorificat sporadic în literatură de M.I. Caragiale şi, după 1945, de Eugen Barbu, apoi de optzeciştii Mircea Nedelciu şi Mircea Cărtărescu, după 1989, argoul este integrat literaturii pentru virtualităţile lui estetice şi sociale, dând senzaţia completă a eliberării de cenzură. George Astaloş, Paul Goma, dar, mai ales, generaţia 2000 – Dragoş Bucurenci, Adrian Schiop, Ionuţ Chiva, Alexandru Vakulovski, Ioana Bra­dea, Dan Lungu – se străduiesc să obţină maximum de profit artistic şi literar din stoarcerea şi presarea argoticelor, ducând literatura în zone greu de imaginat chiar şi de insolenţii avangardişti de la începutul secolului al XX-lea.


Spaţiu fluctuant, expus permanent schimbărilor celor mai năstruşnice, argoul este domeniul exclusiv al plaurilor plutitori, marcat de instabilitate şi de efemer, atât în planul formal, cât şi în cel al semnificaţiilor, baza de formare fiind limba comună prin modificare semantică, procedee derivative şi de compunere, joc de cuvinte, dar şi prin împrumuturi din limba romaně. La aceste împrumuturi din limba romaně se adaugă turcisme, grecisme, cuvinte din idiş, germană, slavă, din limbi romanice, iar în ultimul timp, anglicisme supuse metaforei şi metonimiei, pentru ca, prin transferul de sens, să se integreze argoului. Limbaj al spectacolului lingvistic, argoul dă măsura inventivităţii şi creativităţii şi întreţine viaţa cuvintelor printr-o constantă doză de umor, de spirit jucăuş, de tendinţă de ermetizare.


De aceea, efortul cercetătoarei de a-l fixa are limite şi dificultăţi, nu însă insurmontabile, pe care Rodica Zafiu şi le asumă. Dânsa realizează o descriere corectă şi cvasi-completă a argoului actual, urmărind să releve trăsăturile generale – la nivelul foneticii, morfosintaxei, semanticii, pragmaticii, antroponimelor şi toponimelor. Lucrarea îndeplineşte criteriul clasic – utile dulci, instruieşte şi educă, integrându-se lucrărilor de mare importanţă pentru descrierea sincroniei limbii române.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul