Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Sfera publică în România. Între filosofia politică şi practica socială

        Radu Voinescu

Optzecist bucurându-se de o destul de bună receptare, cel puţin la nivelul criticii, Nicolae Stan este cunoscut mai ales pentru literatura sa. Absolvent de filosofie, membru al Cenaclului de Luni, dar şi al „Junimii” lui Crohmălniceanu, are până acum patru titluri în bibliografia de prozator: Boare de Waterloo, proze scurte (1984), Aşezarea, roman (1989), Apă neagră, roman (1999; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti), şi Evelyn, roman (2003). Ca absolvent de filosofie, a realizat manuale şi alte lucrări asemănătoare în domeniul „de bază”, dar a publicat şi un eseu, Nietzsche, ermitul vesel (2011).


În continuarea acestei laturi a scrisului lui Nicolae Stan se situează şi noua lucrare, Incursiune în sfera publică românească. Modele europene (Eikon, Cluj-Napoca, 2011). Un eseu ce ambiţionează să cuprindă între parantezele unei discuţii integrând, într-o textură alert urzită, teme de filosofie politică, istorie, sociologie, istoria culturii, istoria mentalităţilor şi aşa mai departe şi aducând în pagină, evident, dacă avem în vedere cele spuse mai sus despre apartenenţa la gruparea optzecistă, câteva note referitoare la postmodernismul românesc şi la matricea culturală (estetică într-o primă fază, dar cu reverberaţii mai apoi în variate sfere) pe care acesta a reprezentat-o. Demersul se originează în dezbaterile filosofice contemporane – cu afirmate opţiuni către orientarea pragmatică americană (Rorty: rolul gânditorului zilelor noastre pragmatiste ar fi „reţeserea reţelei de credinţe ale comunităţii”, cu scopul „obţinerii celei mai mari fericiri a celor mai mulţi”. Ceea ce e în vădită contradicţie cu pragmatismul in actu, cel al neoliberalismului, care, în ciuda eşecului dramatic, în Statele Unite şi în lume, îşi menţine dominaţia ca ideologie de di­recţie, aplicată conştiincios şi inflexibil) – referitoare la trasarea unor noi linii de demarcaţie între sfera publică şi cea privată.


Preocuparea pentru sfera publică este însă foarte veche, reflecţia contemporană nefăcând decât să îşi recalibreze discuţia în raport cu distincţia stabilită şi acceptată în filosofia greacă, aceea între spaţiul public (politica) şi cel privat (economicul şi familia), şi anume axându-se, în epoca noastră, mai mult pe metodele şi cadrele sociologiei, ceea ce din expresia lui Richard Rorty apare suficient de lămuritor. Dar lucrurile nu sunt nici pe departe atât de simple, iar eseul lui Nicolae Stan, care îşi mărturiseşte, într-o scurtă Introducere, nevoia de a se „întoarce la istoria gândirii filosofice pentru a afla resorturi de susţinere”, tocmai această complexitate a problemei o semnalizează.


„Aventura europeană” modernă a „conceptului de sferă publică” începe, pentru Nicolae Stan, cu Kant şi cu eseul acestuia de la 1784 Răspuns la întrebarea ce este luminarea [Beantwortung der Frage: Was  ist Aufklärung?], în care se vor „defini sintagmele esenţiale ale problematicii moderne a spaţiului public: utilizarea publică a raţiunii, utilizarea privată a raţiunii, publicul cititor, principiul publicităţii etc.”. Trebuie spus că sintagmele acestea, cum se întâmplă de obicei în discursul filosofic, au sensuri diferite faţă de vorbirea comună sau faţă de limbajul altor discipline, iar Nicolae Stan foloseşte, în cartea sa, în partea întâi mai pregnant, tocmai lim­bajul propriu filosofiei. Nu este, însă, rostul acestor scurte consideraţii să adâncească o asemenea dimensiune, ea este invocată aici pentru a sublinia seriozitatea demersului şi tipul lui precumpănitor.


Modelele în virtutea cărora este abordată sfera publică românească în această schiţă a evoluţiei sale istorice sunt, în afara celui iluminist, kantian, cel „liberal-elitar” (John Stuart Mill: „problemele politice să fie soluţionate nu prin apelul direct sau indirect la înţelegerea sau la voinţa unei mulţimi inculte, ci să se ia hotărâri numai în temeiul unei puteri complezente, rezultate în urma unei reflecţii temeinice, a unui număr relativ restrâns de persoane special instruite pentru astfel de sarcini”), cel „modernist” (Jürgen Habermas: funcţia esenţială a sferei publice este medierea între societate şi stat, prin intermediul opiniei publice. Tot el atrage atenţia asupra „sferei publice literare”), „modelul pluralismului politic” (John Rawls: raţiunea publică funcţionează exclusiv în forumul politic, în afara societăţii civile), „modelul postmodern criticist” (Michel Foucault: „raţiunea este pe cale de a deveni prea puternică în societăţile noastre”, aşa încât rolul filosofiei sale va fi acela de a „supraveghea abuzurile de putere ale raţionalităţii politice”). Cum se vede, modelele nu sunt toate europene, Rorty (invocat ca pretext al întregului angajament al acestei cercetări) şi Rawls fiind americani.


În prelungirea acestui eşafodaj teoretic extras de la reprezentanţii enumeraţi ai filosofiei politice, autorul lansează şi o propunere terminologică, împrumutată de la Heraclit via Corneliu Mircea: sistemele între care a oscilat sfera publică românească ar fi synhaptice (de la synhapto, a pune împreună în atingere) sau symferice (de la symphero, semnificând „unitatea care strânge pe cei opuşi într-un tot”). Spaţiul nu îngăduie să le tratăm extensiv, tot ce pot să spun este că propunerea şi releveurile ei mi se par insuficient acoperite.


Incursiunea în sfera publică românească ocupă partea a doua a lucrării, cea mai consistentă, iar selecţia elementelor ţinând de aceasta se face pornind de la Evul Mediu, trecând apoi prin epoca fanariotă, prin Iluminismul românesc, pe urmă, marile momente ale evoluţiei statului şi ale naţiuni române, pentru a se opri asupra timpului de azi (abordat cumva în termeni de „istorie recentă”), între altele, cu o succintă prezentare critică a Şcolii de la Păltiniş, valabilă în dezvoltarea şi în concluziile ei, şi cu un mai apăsat excurs prin ceea ce s-ar numi postmodernism. Desigur, ar fi foarte multe aspecte de aprofundat; unele tratări se plasează în afara oricărei controverse, altele necesită discuţii îndelungi.


Cartea lui Nicolae Stan se citeşte cu folos, autorul stăpânindu-şi materia de studiu şi ţi­nând bine frâiele discursului, care îşi păstrează nivelul ştiinţific fără a cădea în literatură. Ea mai degrabă deschide o discuţie decât o încheie, iar asta cred că este meritoriu în contextul în care este nevoie de dezbateri purtate cu spirit ştiinţific.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul