Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Dan Ionescu: Romanul de dragoste azi

        Ştefan Vlăduţescu

Intrat în literatură pe poarta poeziei, Dan Ionescu se impune ca un romancier de luat în seamă. Umbra scrisului (2010) era un roman, am zice, construit din nuvele.


Roman de introspecţie, Imposibilul extaz (Timişoara, Editura David Press Print, 2011) se arată o construcţie epică funcţiona­lă. Imaginarul edificat prin cuvânt este coerent şi convingător.


Redactat la persoana întâi, romanul este, înainte de toate, povestea unei iubiri al cărei extaz îl reprezintă despărţirea. Instanţa epică este configurată de un scriitor care, printre altele, este autorul unor „eseuri cu temă religioasă” despre B.P. Hasdeu şi Lucian Blaga. Acestea sunt în mare parte incluse în textul romanesc.


Eul narativ îşi asumă trei roluri: trăieşte, lecturează şi scrie. Rolurile sunt performate într-un singur plan. De aceea, intră uneori într-o contradicţie niciodată acceptată şi niciodată rezolvată. Aceasta se datorează unei trăsături fundamentale a scriitorului-personaj: incapacitatea de a lua o decizie angajantă în raport cu propria existenţă. Nehotărârea duce la pulverizarea eului. Incapabil să examineze realul dintr-un punct de vedere consolidat, eroul îşi creează pentru fiecare situaţie existenţială un alt eu. Fiecare nou eu reprezintă o abandonare a celui vechi. Principiul de existenţă al acestui erou îl constituie permanenta dedublare: „Nevoia dedublării survine imposibilităţii de a mai suporta durerea unui moment în viaţă şi speri să resimţi responsabilitatea noului statut într-un fel mai robust ca prudenţa vechiului (vechii identităţi)” (p. 77).


Eroul intră în situaţii problematice. Inca­pabil să le înfrunte în ordinea realului, gă­seşte proceduri pentru a li se sustrage şi a trăi în imaginar, în vis, în somn, în comă. Începutul romanului este edificator pentru modul de raportare la real şi pentru soluţia dedublării: „Aş fi plecat din starea mea (...) înspre dispoziţia sufletească a unuia dintre personajele pe care le urmăream dând pagini, numai să mă sustrag prezentului în care, iată, plăteam chiria” (p. 7). Ca să nu caute-găsească o soluţie de a-şi plăti chiria, eroul abandonează realul şi prezentul şi se refugiază în imaginar sau în trecut. Mai mult, îmbină „prezentul cu trecutul la nivel imaginar” sau se îndreaptă către propriul „jurnal”. Mai mult, personajul conştientizează că şi-a creat un stil de a se „decupla” „de la realităţi dezagrea­bile” (p. 8). Fiecare decuplare generează o nouă identitate. Introspecţia dovedeşte că aceasta este resimţită ca înstrăinare şi ca de­dublare. Prima problemă de rezolvat o constituie chiria. Ca să se sustragă soluţionării, fuge în trecut şi în imaginar. Apoi, se aşază la masă. „Înspăimântat de gânduri”, se caută în oglindă. „A doua zi, se consemnează, am ieşit în oraş, sub auspiciile unui sine angelic.” Pentru a se întâlni cu iubita sa, Anca, îşi amanetează ceasul de buzunar. Suspicios, îşi notează lucrurile la care renunţă pentru Anca, aşa încât: „în cazul unei despărţiri, să ştiu exact unde să revin şi să mă salvez de vertijul presupus de recăderea în conul solitudinii”.


Anca este o fată înaltă, slabă, şatenă, vopsită blond. Eroul o întâlneşte la vârsta bacalaureatului, într-o „autogară obscură”. Eve­nimente reţinute în relaţia erotică sunt: plimbări în parc, vizitele pe care ea i le face, o excursie la munte (la ski). Anca este tăcută, iar eroul un suspicios. „În realitate, arată Anca, pe mine mă interesează extrem de puţine lucruri. (...) Şi pentru că mă interesează puţine lucruri, nu comunic cu multă uşurinţă” (pp. 63-64). Ea simte că face obiectul unei atenţii mai mult decât erotice şi-i spune eroului: „Nici pe tine nu te interesează multe, doar te preocupă, am impresia că eşti ca medicii, vezi în toate numai «cazuri», adică potenţiale subiecte”. Pe fondul neîncrederii în sine şi în ceilalţi, la munte, la cabană, cei doi întâlnesc un fost prieten al Ancăi, Anghel, şi eroul devine şi gelos. Despărţirea intervine inevitabil. El consideră că „Anca a greşit iremediabil în atitudini şi gesturi. (...) Nu mai este loc de împăcare” (p. 60, p. 68). Acceptă că şi el totuşi ar fi greşit „afişând neîncredere” (p. 68). În inerţia neputinţei de a lua o decizie definitivă îşi pune problema de a o „recupera pe Anca”. Încearcă să nu se mai gândească la ea şi caută o soluţie în rugăciune. Lectura şi scrisul o duc pe Anca în planul al doilea al grijii sale obsedante pentru identitate. Încet, încet, se înţelege, într-un fel, pe sine. Pricepe că trăieşte în două lumi: una internă (a viselor, a lecturii, a identităţii şi metamorfozelor, a sentimentelor) şi alta ex­ternă (a călătoriilor, a drumurilor, a celorlalţi). Eli­be­rarea de Anca survine ca şi întâlnirea cu ea: într-o autogară. El resimte dezîndrăgostirea ca redescoperire de sine şi îm­păcare cu lumea. Exclamaţiile sale de bucurie devin „semnul unui extaz imposibil de surprins, că m-am despovărat de iubirea pentru Anca”.


După Anca, rămâne problema chiriei. Lipsit de idei, eroul se lasă influenţat de lecturile sale. Conform reţetei lui Dostoievski din Crimă şi pedeapsă, el o asasinează pe proprietăreasa Ioana. Acceptă că trebuie să suporte o pedeapsă. Şi în acest caz, ca şi în acela al relaţiei cu Anca, caută o soluţie ca să nu rezolve problema. În repertoriul său de soluţii figurează evaziunea în vis, în somn, în comă (în copilărie căzuse de la etajul al doilea şi stătuse două zile în comă), în lectură şi în imaginar.


Existenţa sa inertă a mai generat un mijloc de a se preocupa de sine prin a găsi un mijloc de a nu se îngriji practic de sine. El imaginează un înger care ar media între „mine şi lume” (p. 16). Îngerului i se adresează în „situaţii fără ieşire”. Tot lui i se adresează şi la despărţirea vinovată de Anca, şi la evitarea pedepsei pentru crimă.


Pe de altă parte, despărţirea de Anca, ca suferinţă, este evitată prin asocierea ei cu ideea că „Între noi, între mine şi Anca, nu era decât o poveste”. Iubirea şi crima sunt trăite în realitatea diegezei şi gândite în vis, somn, lectură şi imaginar. Eroul are inapetenţă pentru real. Întotdeauna salvarea vine din lectură şi imaginar.


Pe un alt palier se poate vorbi de o impregnare de imaginar a comportamentului său. La fel ca la Flaubert (Emma Bovary), per­sonajul imită gestica unui erou de roman. Emma Bovary trăieşte poveşti de dragoste imaginare. Eroul lui Dan Ionescu imită gestul personajului lui Dostoievski.


Cea mai importantă realizare a acestui roman, în ordinea poeticii, o constituie ideea că incapacitatea de adaptare la realitate produce dedublare. Dincolo de aceasta, iese în evidenţă performanţa (la care nu se accede uşor) de a crea personaje recognoscibile prin profilul lor de gândire şi prin modul de a trăi.


Romancierul Dan Ionescu, în Imposibilul extaz, creează un personaj cu o filozofie a existenţei în care se cristalizează elemente generale ale condiţiei umane. Scurt: un roman elevat şi cultivat al unei iubiri intelectualizate.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul