Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

La Judecata de Apoi a statuilor (fragment)

        Varujan Vosganian

Era întâia oară când, urcând cărăruia de pe deal, Petrache avea impresia că la capătul ei îl aşteaptă cineva. Se gândi, o clipă, că poate a înflorit vreun copac. Dar nu era asta. Era o primăvară care avea să vină pe neaşteptate, cu sălbăticie. Ceea ce percepea acum părea viu într-un sens de-a dreptul omenesc. Nu mai era un zvâcnet, era o respiraţie. Un fel, însă, neobişnuit de a respira, doar pe jumătate, ceva care trăgea aerul către sine, în intervale regulate, fără, însă, a expira, cu lăcomia unei vieţi netrăite care tocmai se trezise şi voia să-şi recupereze, într-un fel abrupt, melancoliile. Se simţea şi el atras de forţa acestei respiraţii care părea să golească aerul din jurul lui cu o putere care nu era suflarea nici unui vânt, dar îndoia vârfurile crengilor, le rotunjea, făcând ca lumea să pară lipsită de muchii şi de unghiuri.


Se opri în faţa porţii. Scoase cheia cea mare şi o băgă, mai degrabă dibuind, în gaura încercuită cu o placă de fier ţintuit. Porţile se deschiseră singure, de parcă cineva le-ar fi tras dinăuntru. Curtea era încremenită, ca totdeauna, şi, totuşi, nu era. Soarele ajunsese până aproape de creneluri, aşezase un nimb de lumină pe fruntea cavalerului. Cercul de sârmă, îm­puns de cuie, şedea ca o coroană şi nici nu ţi-ai fi dat seama, dacă n-ai fi privit cu băgare de seamă, că era, de fapt, o împletitură de pus corbii pe fugă. Petrache se apropie şi avu o pornire ciudată de a mângâia calul. Îl bătu pe burtă, admirându-i, încă o dată, puterea şi dezinvoltura crupei. Îşi trecu mâna peste bronzul neted şi înverzit sub muchia şeii. Îşi coborî privirile spre gleznele înfipte în pământ şi încremeni. Se uită nătâng câteva clipe, apoi se dădu câţiva paşi îndărăt, privind, nedumerit, când la cal, când la pardoseală, când împrejurul său, căutând răspunsul care n-ar fi putut fi decât absurd, şi atunci n-ar fi fost nimic altceva decât o nouă întrebare.


Pentru că jos, în dreptul privirilor lui descumpănite, se afla o balegă. Şi pe cât se pricepea el, copil crescut la oraş, dar colindând iarmaroacele şi târgurile de animale din vremurile acelea, era cea mai obişnuită balegă de cal din lume. O clipă se gândi că cineva îi făcuse o glumă, punând-o dinadins şi potrivind-o în locul cel mai nimerit, sub coadă, de parcă ar fi folosit firul cu vârful de plumb. Era, însă, imposibil ca cineva, în afara corbilor, să ajungă, peste noapte, în preajma statuii. În castel nu rămăsese nimeni, verificase toate încuietorile, iar zidurile nu puteau fi luate cu asalt nici măcar cu scările pompierilor, dacă vreuna dintre maşinile lor ar fi putut să ajungă, pe cărare, până aici. Zidurile n-ar fi putut fi sărite decât cu catapulte, dar a imagina la porţile castelului o astfel de maşiărie de Ev Mediu timpuriu era o năzbâtie chiar mai mare decât un cal de bronz care se balegă.


Ei şedeau nemişcaţi, călăreţul şi calul său, nici măcar firele cozii, impregnate de cocleală, nu păreau deranjate de la locul lor. Petrache înţepă mormanul îmbucătăţit care arăta precum grămăjoarele de cocs din faţa sobei, din vremea copilăriei lui. Totul era cât se poate de adevărat. Ba chiar, de sub crusta îngheţată, urmele calde ale animalului fumegară.


Neştiind ce altceva să facă, Petrache aduse găleata şi adună cu făraşul, mirându-se de mirosul viu, de animal, care se răspândea împrejur. Apoi şterse cu înverşunare, de parcă, frecând întruna şi înlăturând orice urmă, ar fi vrut să se convingă că fusese doar o închipuire. Şi cum nu ştia unde altundeva să ascundă bălegarul, săpă, opintindu-se în pământul îngheţat, apoi bătători la loc. Acum totul părea în rânduială, mai puţin gândurile lui care erau buimăcite. Şi zborul corbului celui bătrân care se învârti pe deasupra, ca şi cum ar fi bătut dintr-o singură aripă. Negăsind unde să se aşeze pe lângă cununa de spini, se depărtă, în zig-zag, ca un liliac.


Fără puterea pe care o primea, privind de pe creneluri ră­săritul, Petrache se simţi sleit. Cum soarele se iţise, deja, peste ziduri, bruma se topise, lăsând lespezile lucitoare, aşa că nu se mai osteni să le frece. Se cuibări pe taburetul său. Îşi trase gluga pe cap şi rămase, astfel,  trăgând, din când în când, cu ochiul către statuie, încercând să surprindă cel mai mic semn că bronzul încetase să mai fie bronz, că piatra încetase să mai fie doar piatră şi că ceva dinăuntru se căznea să iasă la lumină. Dar, fie pentru că se simţea pândită, fie pentru că statuia nu era decât ceea ce era, cavalerul rămase neclintit şi la fel calul său, săltând cu copitele din faţă printr-un aer care se golise.


Abia dacă le dădu bineţe celor care veniră să descuie uşile de la încăperile castelului. Ei erau îmbrăcaţi frumos, cu uniforme netezite, lipsiţi de zâmbet, încercând, pe cât se putea, să semene cu chipurile ţepene, în poziţii încremenite şi ţanţoşe din marile tablouri de pe pereţi. Simţea că prezenţa lui acolo ar putea să trădeze taina, se simţea legat de cavaler printr-un secret despre care nu ştia decât că există, se strecură, de aceea, prin încăperile lungi şi coborî treptele în spirală, spre subsolul unde se aflau cărţile. Acolo, putea, la plecare, să se convingă că nu mai rămânea nimeni ascuns, noaptea, prin încăperi şi, în plus, nu existau alte întrebări decât cele pe care şi le punea el însuşi.


După ce mai privi încă o dată, cu de-amănuntul, prin atrium şi înainte de a trage după el poarta cea mare, Petrache privi către cavaler cu sentimentul că trebuie să-şi ia la revedere, ca de la o cunoştinţă veche. Dacă dimineaţa poarta se deschisese aproape singură, acum trebui să se opintească din răsputeri s-o închidă, de parcă cineva se împotrivea dinăuntru. Oraşul izbucni dintr-o dată, cu luminile de sărbătoare, lui i se părură cum toate se învălmăşesc fără nici o noimă. Tramvaiele se bălăbăneau pe o singură şină, firele de înaltă tensiune se încolăceau şi se arcuiau ca nişte şerpi, trunchiurile copacilor retezaţi se lăţeau sub asfalt, ieşind, ca o lavă scor­ţ­oasă, pe sub buza trotuarelor, manechinele îşi vorbeau, arătând către trecători şi hlizindu-se, iar trecătorii înşişi purtau măşti. Dar nu pe faţă, ci atârnate la ceafă, încât, trecând pe lângă el şi depărtându-se, mai tare îl ţintuiau cu privirea.


La cârciumă, Fandarac îi făcu semn, din colţul lui:
– Ce-i cu tine, cumetre, aşa palid? Parcă eşti dat cu tencuială pe faţă...
Petrache avea părul moale, de culoarea mătăsii de porumb, şi încâlcit, încercând doar, uneori, să-i pună o oarecare rânduială şi să şi-l ridice de pe frunte cu degetele răşchirate. Ceea ce făcu şi acum, dar asta nu-l ajută cu nimic, căci obrajii prelungi şi fruntea arcuită apărură, în lumina împiedicată a bodegii, în culori şi mai palide, spălăcind şi albastrul ochilor.
– Se întâmplă ceva pe lumea asta, şopti Petrache. Se schimbă ceva, simt în timpane.
– Dacă simţi în timpane, medită Fandarac, nu ştii dacă se întâmplă în afara ta ori pe dinăuntru. Că, de pildă, poate să fie că se goleşte aerul din jur, dar poate să fie şi de la sângele care bate prea tare, gata să ţâşnească prin urechi... Apoi, ridicând privirea către cârciumar, care se apropiase cu paşi moi, de pisică: Şi tu ce stai aicea, hai, mişcă-ţi reportofonul şi adu o votcă mare, nu vezi că-i e rău cumătrului? Adu-i, să mai capete culoare în obraji.
– N-am necazuri, zise, către sine, Petrache. Adică, nici nu ştiu ce am. Cum ar fi, simţi că suflă un vânt pe lumea asta, dar, când te uiţi mai atent, vezi că nu bate de nicăieri.
– Or mai fi îmbătrânit şi vremurile, săracele, zise Fandarac. Lumea e şi ea ca omul, se naşte, trăieşte şi îmbătrâneşte. Când lumea era mai tânără, n-avea nevoie de nici unele, acuma, de când a îmbătrânit, are nevoie de maşini, de curent electric, de astea, cum le zice, computere. Cum e omul când e neputincios, ba ochelari, ba toiag...
Petrache clătină din cap, apoi luă paharul şi trase o duşcă zdravănă.
– Am venit prin centru, zise, apoi, după ce se stropşi. Mi s-a părut că toate merg aiurea. Uite, mă scol de dimineaţă şi merg la slujbă. Acolo stau toată ziua fără să schimb o vorbă cu nimeni, mă întorc, mai bem câte ceva şi gata. A doua zi, de la capăt. Ce sens au toate astea?
Cumătrul Fandarac privi cu dojană, peste umărul lui Petrache, către Şofronică ce îşi făcuse urechile pâlnie. Apoi spuse, cu voce scăzută:
– Acelaşi sens pe care l-au avut întotdeauna. Numai lumea îmbătrâneşte, oamenii sunt la fel de când e lumea. Dar poate că trebuie să mai mergi la femei.
– Uite, până şi asta. Ca să o iau în braţe pe Aurica, a trebuit să mă sui până la cer. Dar ai avut dreptate, parcă stelele sunt mai mari şi ard mai tare. Poate că ştia ceva croitorul, se prăbuşeşte cerul peste noi...
Cumătrul mai ceru un rând. Şofronică veni încet printre mese, aruncând ocheade şi încercând să prindă frânturi de cuvinte. Fandarac îi făcu semn să se aplece şi-i şopti la ureche:
– Spune-le din partea mea să se ducă dracului!
– Cui?, se sperie Şofronică.
– Nu ştiu... Tu numai spune-le...
Apoi se întoarse mulţumit către Petrache.
– Acuma se duce să se gândească, spuse, arătând spre cârciumarul care se cuibărise după tejghea, şi asta o să-i ia foarte mult timp. Nu e destul să ai ochi şi timpan, mai trebuie să ai şi minte. Iar dacă noi avem minte, să ne întrebăm: de ce crezi că lumea s-a schimbat dintr-o dată? Lumea nu e o bicicletă, să o întorci într-un metru. E ca o locomotivă, are nevoie de mult timp ca să întoarcă. Poate că nu lumea, tu te-ai schimbat. Eu ţi-am spus că toate cărţile alea vechi, cu litere colţuroase, nu-s bune. Pe vremea asta, dracul se strecoară prin firele electrice, pe vremea aia se strecura printre pagini.
Petrache îngustă ochii, să-l poată privi. Luminile se curbaseră deasupra capului cumătrului; îi alunecau pe creştet ca nişte coji de bostan. Iar faţa i se lungise ca de lup şi dinţii aveau reflexe sidefii.
– Hai să ne plimbăm, bâigui. M-am încălzit de la votca asta.
– Plătesc eu, spuse Fandarac, bătându-l pe umăr, e ziua ta norocoasă. Şofronică!, se întoarse către cârciumar, care tresări, privindu-l pieziş printre sticle. Pune totul la mine, pe răboj. Şi mai gândeşte-te dacă nu merită să faci ce ţi-am zis...
Râse şi-l urmă pe flăcău pe străzile pustii. Întunericul îi făcu bine lui Petrache, se vede bine că lumina îi juca feste, nu mai era albă, aşa cum o ştia, se desfăcea în forme şi culori, tremura de parcă ar fi fost făcută din grăunţe de nisip. Întunericul, însă, era gros şi moale, ca un aluat răcoros. Se opriră în scuar şi se aşezară pe o bancă, cu mâinile strânse prin buzunare.
– A cui o fi statuia asta?, întrebă Petrache.
Privea cu ochi goi, dar nu părea atât de nefericită, căci cei care o turnaseră în alămuri avuseseră destui bani să-i facă braţe şi picioare, ba, în plus, îi îndesaseră un joben pe cap. Şi nici cu vălătucii bărbii nu se scumpiseră. Omul, care nu avea o talie mai mare decât un copilandru, cu capul vag dat pe spate, cu mâna dreaptă ridicată şi cu piciorul stâng păşind înainte, părea că are ceva important de spus. O femeie venind din altă lume, disproporţionat de mare în raport cu trupul firav al tribunului, îl privea în extaz, păstrând doar o eşarfă peste coapse, dar uitând, în toiul admiraţiei, să-şi acopere sânii goi.
– Nu scrie?, întrebă Fandarac, cu aerul că nu-şi mai pusese problema asta până acum.
Sub lumina lunii, bronzul părea ca şi nou, fără vinişoarele verzui cu care cavalerul îl obişnuise.
– O fi murit?, întrebă Petrache, ca şi cum răspunsul la întrebarea lui Fandarac era, evident, negativ.
– Nu există lume destul de largă să încapă, în acelaşi timp, şi omul viu, şi statuia lui. Dacă asta se întâmplă, totuşi, cel puţin unul din ei doi trebuie să dispară cât mai repede. De obicei, amândoi.
Petrache se apropie şi privi.
– Mă gândesc aşa, ce-ar spune dacă ar fi dintr-o dată viu... Ce tot vrea el să ne spună, cocoţat în felul ăsta, şi noi nu-l auzim? Ce-ar spune statuile dacă ar învia dintr-o dată?
Cumătrul Fandarac rămase descumpănit, era evident că întrebarea îl luase pe nepregătite.
– Păi nu ştii ce-ar spune, încercă să mai câştige timp. Întâi de toate, nu ştii în ce limbă vorbesc: pe limba omului sau pe limba pietrei? E ca şi cu morţii, în lumea lor, ei se înţeleg într-o singură limbă, a morţilor. N-au nevoie de translator ca să vorbească unul cu altul. De aia ei pot să bântuie, şi noi nu. N-au nevoie de nicio tălmăcire şi nici de tălmăcitori.
Petrache atinse obrazul neted şi rece al femeii de la picioarele statuii. Ea nu-l învrednici cu nicio privire.
– Crezi că statuile ar putea învia, cumetre?, întrebă, fără să-şi ia privirile de la chipul întors al femeii.
Cumătrul Fandarac se apropie, de parcă în formele statuii ar fi stat răspunsul la întrebare.
– La urma urmei, spuse, dacă morţii ar putea învia, de ce să nu învie şi statuile...
– Şi cam când crezi că s-ar putea întâmpla asta?
– Păi eu zic că tot la Judecata de Apoi. Morţii învie la Judecata de Apoi a morţilor şi statuile învie la Judecata de Apoi a statuilor. După cum semănăm cu statuile sau, mai degrabă, ele seamănă cu noi, cred că Dumnezeul oamenilor şi al statuilor e acelaşi. Dacă socotim câte statui are Mântuitorul, şi Iisus al statuilor ar fi cam acelaşi cu al nostru.
Petrache privi cerul. Era îngheţat şi limpede, ca apa pe piatră. Şi stelele începuseră să scapere.
– Să nu te miri dacă Judecata de Apoi a statuilor n-o să vină mai degrabă, cugetă, mai departe, Fandarac, regretând, în sinea lui, că discuţia asta n-avusese loc în bodegă, să-l pună pe Şofronică pe jar. La urma urmelor, ce sunt statuile dacă nu tot un fel de morţi, dar neîngropaţi? Aşa că, atunci când sună trâmbiţele, statuile au mai puţine pregătiri de făcut, ajung mai degrabă. Judecata de Apoi a statuilor o să fie un fel de repetiţie generală pentru cea a oamenilor. În felul ăsta, nouă o să ne fie mai uşor. Multe dintre păcatele noastre or să fie deja iertate şi multe taine descâlcite.
– N-o să mă mir..., şopti Petrache, care şi le ştia pe ale lui.
Cumătrul Fandarac făcu semn că e târziu şi se depărtă pe alee.
– Eu mai rămân puţin, spuse Petrache, deşi cumătrul nu-l întrebase.
Apoi, dintr-o dată, alergând după celălalt:
– Auzi, cumetre... Caii au dinţi?
– Să te ferească Dumnezeu de muşcătura de cal, auzi, în întuneric. E mai rea decât o lovitură de copită...

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul