Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Călugărul negru (fragment de roman)

        Şerban Tomşa

Venisem să-mi petrec o vacanţă în micul oraş de la malul mării, în speranţa că o voi revedea pe Ioana. Luasem o cameră la un hotel de trei stele şi fugeam în fiecare dimineaţă să mai prind un loc pe plaja care era, la ora opt, deja acoperită de mii de trupuri, în aşa fel încât nu aveai pe unde să păşeşti pentru a intra în apă. Mă întorceam la prânz, flămând şi însetat, beam o bere şi mă îndreptam către sala de mese, unde mi se repartizase un loc, lângă uşă. Aveam încă trei tovarăşi de dejun: un individ mustăcios şi cu părul negru, ţepos, posibil fost sportiv după agilitatea cu care se mişca, un bărbat uriaş, înnegrit de soare, gros cât cinci stejari seculari şi o femeie relativ tânără şi drăguţă care părea cea mai dispusă să comunice cu ceilalţi. Mastodontul şi femeia păreau soţ şi soţie, iar mustăciosul venea zilnic cu o cutie de bere pe care o sorbea înainte de a se apuca de mâncat. Uriaşul ne privea posomorât, ca pe nişte insecte pe care le-ar fi alungat cu dragă inimă, mai ales că femeia schimba două-trei cuvinte fie cu mine, fie cu amatorul de bere. Fostul sportiv dovedea şi un apetit neobişnuit, fiindcă atunci când observa că perechea din dreapta mea nu consumă pâinea, gemul sau desertul, le înhăţa imediat.


– Am văzut că nu mâncaţi pâinea, începea el curtenitor. Îmi permiteţi?
Şi se precipita către chiflele moi şi rumenite.
– Sigur, sigur, spunea amabilă femeia. Serviţi-vă, fiindcă noi nu mâncăm pâinea şi dulciurile. Soţul meu are diabet, iar eu vreau să slăbesc.


Femeia avea ceva curat în ea, ca un animal de rasă, şi era cu adevărat drăguţă. Era bucuroasă să poată vorbi cu cineva. Cred că ursul brun de lângă ea îi făcea multe probleme. Mustăciosul dezinvolt dădea să mai spună ceva, dar când îl vedea pe mastodontul bronzat că îi aruncă o uitătură ucigaşă, de taur înfuriat, tuşea uşor şi se apuca să înfulece. Hăpăia dulceaţa şi untul, înghiţea ultimele firimituri, se ridica grăbit, se înclina şi, fără un cuvânt, se îndepărta cu paşi surprinzător de elastici, sub privirile duşmănoase ale celuilalt bărbat, care nu scotea un cuvinţel şi care nu-şi abandona o clipă masca aceea de gâde neîndurător. Curând se ridicau şi ei brusc şi plecau fără să-şi ia la revedere. Căutai să nu mă mai potrivesc cu ei la masă. Observasem că veneau, aproape fără excepţie, pe la două fără un sfert, în ultima serie. Începui să vin mai devreme cu o oră şi jumătate şi credeam că am reuşit să scap de ei. Mă înşelasem. Ţeposul mă citise şi, într-o zi, l-am găsit instalat la masă.
– Ai fugit, ai?, m-a întrebat, zâmbind cu şiretenie.
– De cine să fug?
– Cum de cine? De noi, de femeia aia care îţi pusese gând rău, de mătăhălosul ei bărbat.
– Am vrut să evit situaţiile stânjenitoare din timpul mesei.
– Aha, înţeleg. Dar femeii îi plăcea de tine, să ştii. Ai un farmec care e numai al tău.
– Aiurea, nu cred. N-am observat.
– Am văzut că n-ai băgat de seamă. Eşti mai... visător, aşa, mai aerian. Pariez că scrii poezii sau ceva de felul acesta.
– Oarecum, am minţit.
– Lasă-le dracu de prostii şi ia-te după aia. E ca lumea. E tipul ruşinos şi astea sunt cele mai bune. Să le auzi cum se tânguiesc. Are şi un copil şi e taman cum trebuie. Acum sunt mai bune. După ce nasc, se fac ca rodiile coapte.
– Zău?
– Ehe, ce ştii tu? De patruzeci şi cinci de ani bat coasta asta de mare. Le-am regulat pe unele, pe vremuri, pe plajă, pe la spate, în timp ce se sărutau cu bărbaţii lor, ca să le distragă atenţia. Sunt expert în găuri. Am, prietene, un buzdugan... Nu încape nici într-o cizmă. Dar ăsteia nu-i plăcea de mine. Te prefera pe tine. Iar tu, lemn-tănase.
– Nu mă interesează.
– Nu mă interesează, mă maimuţări el. Bă, băiete, acesta e singurul lucru care trebuie să te intereseze. Sau... n-ai... ce-ţi trebuie? Dacă m-aş lua după adulmecătoarea ta, aş zice că eşti norocos în privinţa asta. Nu fi prost, iartă-mă că ţi-o spun. Poate vrei să ţi-o aduc eu în pat!
– Nuuu!
– Te-ai şi speriat! He, he, he, he, he! Copil mai eşti! Crezi că mi-e frică de boul ăla? Ăhă, să fie el sănătos câţi am fumat ca el. Am făcut box zece ani. Fii atent, ei locuiesc cu un etaj mai jos, la camera 207.
– De unde ştii?
– Hai că chiar mă enervezi! Vrei să cred că eşti chiar tâmpit? I-am urmărit, fleţule! Dobitocul nu o scapă din ochi. Numai că, înainte de culcare, el iese cam trei sferturi de oră la barul din hol ca să fumeze o ţigară şi bea o votcă mică. Atunci ea e singură. Mi-a spus că e profesoară, iar el e director la un centru viticol.
– Ai intrat peste ea?, mă îngrozii. Dacă se întorcea ăla?
– Dacă se întorcea, norocul lui. Judecam situaţia: ori mă băgam sub pat şi aşteptam să se culce, ori îl adormeam cu doi pumni.
– Şi ai...?
– Nu, n-a vrut. Ţi-am spus că îi place de tine. Hai că ţi-am dat un pont bun. Nu uita, el iese pe la zece şi jumătate şi se întoarce peste aproximativ o oră. Camera 207. N-ai decât să-l pândeşti. Ia zi, mănânci desertul?
A trebuit, timp de patru zile, să suport tovărăşia bărbatului zvelt şi fără vârstă, care îmi povestea vrute şi nevrute. Lângă hotel era barul unor ruşi şi treceam mereu pe acolo să beau o bere. Cea care servea era o rusoaică frumoasă foc, care îmi amintea de Nataşa lui Tolstoi. Mai aveam două zile de concediu, pe Ioana nu o zărisem nicăieri, la masă mă aştepta fostul boxer, cu traista plină de poveşti, iar eu priveam lung lichidul auriu care scăzuse în pahar şi trăgeam cu ochiul la Nataşa care îmi zâmbea în timp ce servea clienţii. Alături, trei bărbaţi se ridicau cu zgomot să plece.
– Ăla nu este Oskahr, băiatul domnului Omehr?, am auzit o voce vibrantă şi autoritară, plăcut timbrată, de beţiv emerit. Rostea cuvintele muzical şi graseiat.
Îi numesc beţivi emeriţi pe toţi aceia care, oricâte sticle şi pahare ar sorbi, rămân ţanţoşi, pe poziţie, părând că devin din ce în ce mai treji, pe când tovarăşii lor cad sub mese. Ei îi cară fără greş pe neputincioşi acasă, iar dacă s-ar face întreceri la băutură, între ţări, aşa cum se organizează la canotaj între universităţile Oxford şi Cambridge, echipa emeriţilor le-ar umili, pur şi simplu, pe celelalte. Nu sunt siguri că aceşti viteji îşi merită reputaţia urâtă, fiindcă nu fac nimănui rău şi nici nu reuşesc să se îmbete vreodată cu adevărat. Unii dintre ei beau rar şi îşi conduc acasă, cu maşina sau cârca, tovarăşii de pahar. Dar ei plătesc scump ideea de prietenie. Cei căzuţi în nesimţire din cauza alcoolului, adevăraţii beţivani, se vaită soţiilor şi tuturor cunoscuţilor cum au fost ei ispitiţi şi târâţi la băutură de către amicii lor şi cât de mult beau ăştia din urmă!
– Ba parcă el e, a răspuns cineva răguşit.
Străinii s-au oprit în dreptul mesei mele. Unul era înalt şi albit, al doilea era bondoc şi umflat, iar al treilea era slab, mărunt şi cu nasul mare.
– Bine ai hrevenit, tinehre Oskahr, în ohraşul sthrămoşilor tăi, mi-a strigat în urechi bătrânul înalt, cu faţa rozie şi cu un păr alb şi învolburat, ca bătut de vânt.
M-am ridicat în picioare.
– Ştiţi... eu...
– Da, e nohrmal să nu-ţi găseşti cuvintele din phricina emoţiei. Au threcut atâţia ani! Ştii, după moahrtea domnului Omehr, când nimeni nu ştia unde eşti, unii s-au gândit...
– Băi, s-a răţoit năsosul la bătrânul cu părul alb, nu e frumos să... Abia îl revăzuşi şi...
– Aprob pojitif, a spus bondocul şi glasul lui, abraziv, m-a hârşâit pe timpane.
– Aveţi şi voi dhreptate, a fost de acord bătrânul şi şi-a înălţat expresiv braţele a toleranţă, ca un episcop sau un senior. Spehr că îi mai hrecunoşti pe doctohrul Pitic şi pe fostul tău dascăl, Hahraminu. Iar eu, ştii foarte bine, sunt ahrheologul Ehrhan.
Nu-i văzusem în viaţa mea.
– Cred că la mijloc e o...
– Te înţelegem, dragul meu, a spus Haraminu cu o voce cântată. Nu e nevoie să mai spui un cuvânt. E cazul să sărbătorim revederea şi după aia om mai vedea.
M-au dus la o terasă în oraş unde am băut mai mult de două duzini de sticle din vinul acela auriu cu care se mândreau localnicii. Au trăncănit o vreme cu multă vervă, mi-au povestit scene cu aşa-zisul meu tată, Omer, care fusese, am înţeles, om de afaceri şi murise în pădure, într-un accident cu scuterul. Îl lăudară, îi elogiară simţul practic şi nu uitară să pomenească despre actele lui de caritate.
– A fost un om cahre s-a gândit la tine şi ţi-a lăsat o avehre frumuşică, a glăsuit Erhan. Ai bani să thrăieşti două vieţi, nemaipunând la socoteală vila de pe malul măhrii şi o pahrte din casa băthrânească, locuită acum de unchiul tău. Unde te-ai stabilit?
– Păi...
– Lasă, bă, băiatul să să dezmeticească, a sărit profesorul. Câinele moare dă drum lung şi prostul dă grija altuia.
– Aplob pojitif, a spus găjâit doctorul.
Îi vedeam ca prin ceaţă pe proaspeţii mei tovarăşi de beţie. Ba mi se părea că făceau tumbe lente prin aer şi se prăvăleau peste mine. Pesemne că şi ei mă vedeau cam la fel, fiindcă doctorul a mormăit uluit:
– Vinu’ ăsta bate coniacu’! E pelicol... nu altceva!
– Acum, a continuat gânditor arheologul, hrămâne să te hotăhrăşti dacă vei lăsa casa veche unchiului şi mătuşii dumitale, în semn de ghratitudine şi vei păsthra numai vila de pe malul măhrii.
– Câinele moale dă dlum lung şi plostul..., s-a bâlbâit Haraminu.
– Aplob pojitif, a spus moale Pitic.
Arheologul s-a lansat într-o lungă expunere în care ne-a povestit cum a făcut el un cearşaf sul şi l-a pus între geamuri, să nu-l mai bată curentul.
– M-a tehrminat hreumatismul, înţelegi?
Pe urmă s-a dezlănţuit. A povestit pe larg despre săpăturile lui şi despre descoperirile făcute. Totul pornise de la un vis. Se făcea că se plimba prin stepă şi un mongol înalt şi pletos, cu mustăţi iepureşti, îi tot arăta o groapă mare, deschisă, pe fundul căreia se afla un tezaur strălucitor. Îl visase de atâtea ori încât începuse el însuşi să creadă în comoară şi s-a hotărât să meargă la primar cu un proiect de prospecţiuni arheologice. L-a îmbrobodit pe edil că o atestare străveche a oraşului, din paleolitic, ar fi dat altă greutate urbei în ochii întregii lumi. Plus tezaurele care vor fi scoase la lumină, plus... „Poate că ştii tu ce spui şi vei da, acolo, peste ceva folositor pentru noi”, oftase primul gospodar şi îi acordase subvenţia de care Erhan avea nevoie. Deocamdată nu găsea decât oase de mongoli şi de animale, unele necunoscute. De pildă, dăduse peste scheletul unui rozător mare, cât viţelul, care avea toate caracteristicile unui iepure preistoric. Schelete de luptători asiatici, cuţite, săbii, platoşe, cranii. „Ai putea şi tu să găseşti măcar un os de dac sau de get, ca să ne legitimăm continuitatea. Sau măcar o căpăţână de roman”, spusese dezamăgit primarul care vizita des şantierul arheologic. 
– Ce e mai cuhrios, a mărturisit Erhan, e că după ce descopăhr un mohrmânt, toate scheletele alea înviază în visul meu. Mă threzesc înthr-o iuhrtă, cu tătahri sau mongoli binevoitohri, oalele din vathră mihros ispititohr, femei ochioase îmi zâmbesc, iahr un băhrbat autoritahr, cu aehre de şef, mă pofteşte la masă. Nu mi-o fi schris, dhracului, să-mi găsesc sfâhrşitul phrinthre oasele sthrămoşilor mei? Ahr fi păcat, că anul ăsta se anunţă o hrecoltă de sthruguri ghrozavă. Hă, hă, hă, hă...
M-am gândit că, dacă o vom ţine aşa, în scurt timp vom cădea laţi. M-am ridicat să plec, dar convivii au protestat cu tărie. Cum să-i las acolo?
– Am ceva probleme de rezolvat, le-am explicat, şi sunt... foarte obosit.
– Păi, aşa spune, a zis Erhan. Vom pleca peste puţin cu toţii.
– Nu e nevoie să...
– Dhragul meu, ne jigneşti. Cum să te lăsăm singuhr în aceste condiţii vithrege când cohrabia noastră e zgâlţâită de fuhrtuni putehrnice?
Şi chiar aşa mă simţeam: împins din toate părţile de o vijelie cumplită.
– Să threci totul în contul meu, i-a spus arheologul chelnerului care ne servise.
Mergând, mi-am dat seama că fusesem prea optimist când evaluasem situaţia.
– Acum să ne spui unde să te lăsăm. La casa unchiului tău sau la vila de pe malul măhrii, în singuhrătate şi hreculegehre?
Am priceput că la vilă nu e nimeni.
– La vilă, am gemut în surdină.
– Facă-se voia ta, a mormăit Erhan. Am uitat să te înthrebăm dacă ai venit de multă vhreme şi dacă unchiul tău s-a bucuhrat şi a săhrbătorit cum se cuvine evenimentul.
– Câinele moale dă..., a fornăit Haraminu.
– Aplob pojitif, a gângurit Pitic.
– N-am luat încă legătura cu unchiul, am spus, simţind că picioarele mi s-au muiat de tot.
– Aaaa, păi te ducem noi, să-i facem o suhrpriză moşului!
– Dar nu acum!, a intervenit profesorul.
– Ai dhreptate, nu acum. Acum îl ducem la vilă, iahr mâine...
Între timp, am ajuns la vilă. Am văzut, ca printr-un viscol devastator, că avea terase, piscină şi o curte umbrită de ulmi, care o ascundeau vederii. Pe aici treceam când mă duceam la plajă. Ca să intrăm în curte, am găsit o spărtură în gard şi ne-am strecurat pe acolo, cu chiu, cu vai.
– Dă-ne cheile, a zis Erhan în faţa porţii.
– Le-am... pierdut, am îngăimat şi am aşteptat să fiu lovit şi luat la înjurături.
– Numai noi suntem de vină, dhragul meu, că te-am obosit peste măsuhră. Dar tot noi te vom scoate din încuhrcătuhră.
Au spart uşa cu mare tămbălău şi m-au condus într-un dormitor întunecos. Unul dintre ei a aprins lumina şi două pisici au ţâşnit afară.
– Mi se pare mie sau pă aici e prea mult praf?, a întrebat somnoros profesorul.
– Ce vhrei, omul n-a avut timp să cuhreţe camehrele, m-a scuzat arheologul.
Mi-au urat noapte bună şi nici nu apucaseră şi iasă când m-am prăbuşit într-un somn adânc.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul