Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

ANCHETĂ • Marea dictatură şi micile tiranii

        

Olga Delia Mateescu • Dan Stanca • Dumitru Ungureanu • Gellu Dorian • Adrian G. Romila
• Florica Bud • Felix Nicolau • Mihail Gălăţanu • Irina Petraş • Ioana Diaconescu • Ioana Drăgan



Să admitem că artiştii sīnt extrem de sensibili la orice īngrădire a libertăţii şi pot spune dacă trăim zi de zi īn dictatură şi cine sīnt tiranii. Avem democraţie parlamentară, dar nu sīntem supuşi altor dictaturi, mărunte, dar multe? Dictatura mediilor de informare, a prostului gust, a muzicii rudimentare, a educaţiei precare, a clişeelor verbale etc., etc. Vă rugăm, aşadar, să ne răspundeţi:


1.  Sīntem cu adevărat liberi sau ne sīnt impuse, tiranic, anumite lucruri?
2. Ce forme de dictatură simţiţi că se exercită cel mai puternic şi mai neplăcut asupra dvs. ca persoană şi ca artist?
3. Cum putem lupta cu micile/marile autocraţii?


 


Olga Delia Mateescu



1. Consumismul transformă valoarea omenească īn RESURSĂ UMANĂ, bună de conservat (īngopat) pentru beneficii viitoare. Astfel, prezentul nu mai există, iar dictatura eficienţei economice transformă chiar STATUL īn SOCIETATE COMERCIALĂ. Tirania profitului cu orice preţ devine chiar criminală, otrăvind oamenii, plantele, apele şi pămāntul. Oare nu ar trebui anumite mecanisme ale societăţilor să elaboreze norme morale şi legi care să apere dreptul omului de a nu fi omorāt de ban?


2. Dictatura clişeelor preluate din manuale şi din media. Astfel: nu avem dramaturgie pentru că niciun dramaturg de azi nu e Caragiale! Ne curbăm realitatea după doi-trei dramaturgi. Nu cred că lumea lui Caragiale ne caracterizează, de o sută de ani ne căznim să semănăm noi cu ea! Sau: toţi politicienii au EXPERTIZĂ (cercetare, raport, consultaţie, autopsie īntocmită de un expert), experienţa le-ar reduce statutul! Ei „demarează”, ceva „īn cadrul” a altceva care „se derulează”!


3. Scriind, iniţiind o campanie amplă īmpreună cu universităţile şi mediile culte. O campanie ştiinţific agresivă. Cu obiective şi etape clare.



Dan Stanca    


Nu ne-am simţi bine fără puţină constrāngere


Nu fac parte dintre cei care adoră libertatea cu orice chip. De multe ori, aceasta mă enervează mai mult decāt dictatura. Mă īngrozeşte, bunăoară, libertatea negativă, care nu este altceva decāt o faţă a neantului. Cānd ai prea mult timp liber, de exemplu, şi nu ai cum să ţi-l umpli sau, orice ai face, te simţi de la bun īnceput descurajat īn proiect, atunci păcat de libertate. Un om care are doar o singură oră liberă pe zi, dar reuşeşte īn acest interval minim de timp să asimileze cāt nu face altul īn zece este, evident, mult mai cāştigat. Dar el se poate concentra īntr-o asemenea măsură deoarece pānă atunci a trăit sub opresiune, iar īn momentul īn care a scăpat, a putut să fructifice la maximum şansa acordată.


Nu consider, de aceea, că a fi scriitor presupune să ai foarte mult timp de scris la dispoziţie. Am scris īntotdeauna mai bine cānd am furat zilei un mic răgaz decāt īn situaţiile cānd nu mă stingherea nimic. La nivel macro, societăţile oprimate sunt mai profunde īn plan creativ decāt cele laxe. Desigur, o dictatură te poate deprima īntr-un asemenea hal īncāt vine şi acel moment cānd nu mai eşti īn stare să faci nimic. Cine dintre noi a trăit din plin anii ’80 a īnţeles ce groaznic era să tot scrii şi să nu poţi publica nimic. După cum a tot publica fără a primi nici o reacţie din partea cititorilor şi a criticilor e la fel de trist. Pānă la urmă, nu ştii ce e mai rău, deşi publicarea īţi dă o satisfacţie, fie aceasta cāt de mică. Un climat liber este de preferat unuia opresiv, īn condiţiile īn care nu ţi-ai pierdut exigenţa personală şi simţul răspunderii faţă de tine īnsuţi. Devalorizarea pe care o acuzăm şi de care parţial suntem şi noi vinovaţi reprezintă acum cel mai mare duşman al scriitorului şi face din libertate o neagră deznădejde.


De multe ori, cum am spus, prefer să mă lovesc de un adversar decāt să vagabondez pe un maidan unde nimeni nu-mi dă atenţie. Dar adversarul trebuie să-l īntālnesc şi īn mine īnsumi. Dialoghez, astfel, cu cel dină­un­trul meu care mă critică. Este şi aceasta, la o adică, o formă de supravieţuire.



Dumitru Ungureanu


1. Ori suntem creaţia lui Dumnezeu, ori elemente naturale, biologic alcătuite pe baza unor legi fizice implacabile. Niciuna dintre alternative nu ne lasă o „libertate adevăra­tă”. Şi-atunci, ne mai poate impune cineva „anumite lucruri” īn mod tiranic? Dacă īntrebarea vizează starea noastră de persoane trăitoare īn lume, īn societatea contemporană, răspunsul pe care īl dăm ne situeaz㠄īnăuntru” ori „afar㔠– dar numai īn ce priveşte condiţia socială. Restul e... filozofie!


2. Dictatura timpului, dacă e să rămān īn limitele unei discuţii filozofice. Cine nu simte presiunea vieţii care trece (deseori) degeaba nu ştie că trăieşte. A pune īn practică dictonul „carpe diem” nu-i cea mai bună opţiune. Dac㠄trăieşti ca şi cum ai trăi o singură dat㔠este, mi se pare, egal cu „viaţa e un vis” sau „vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi”. Ceea ce e foarte frumos din punct de vedere poetic, īnsă realitatea „crudă şi crunt㔠dezminte poezia cu fiecare clipă trecută īn oricare punct al globului pămāntesc. Şi cum alt glob nu avem... Ar mai fi dictatura bunului-simţ, pe care o evoc doar. Merită o discuţie separată.


3. Aici răspunsul presupune un program... curat revoluţionar! Indiferent īn ce mod am aborda chestiunea, „teoretic şi practic” nu văd altă rezolvare. Asta, desigur, cu condiţia să considerăm „autocraţia” ca fiind exclusiv o formă de guvernare a statului. Dar „autocraţie” trimite (de la Platon citire) şi la eul personal, pe care īl folosim cu multă nesăbuinţă īn cea mai mare parte a existenţei. El este cel dintāi şi singurul autocrat care ne produce maximum de rău şi minimum de confort psihic. Astfel că, n-avem īncotro, unica luptă trebuie s-o ducem cu noi īnşine. Restul, să zic aşa, nu-i decāt activitate banal㠖 muncă, transpiraţie – īn proporţie de 99%...



Gellu Dorian


1. Libertatea adevărată este numai cea din gīndurile omului. Or şi acestea sunt, deşi fără număr, fără număr (ca să citez o sintagmă ieşită din gura celor care chiar se simt liberi pe lumea asta şi nu-şi fac probleme nici măcar că debitează zilnic tot felul de răcnete pe post de muzici geniale), extrem de limitate īn ceea ce īnseamnă īmplinirea lor. Īn rest, ne supunem unor reguli scrise sau nescrise, de la naştere la moarte. Libertatea nu este un lucru deloc uşor. Īn ceea ce ne priveşte pe noi, generaţiile postbelice, după ce am ieşit din totalitarism, din dictatură, am crezut că tot ceea ce trăim este libertate. Or s-a văzut clar că nu a fost aşa, că nici acum nu este aşa. Nu, din păcate, nu suntem niciodată liberi, īn ceea ce spune īnţelesul acestui cuvīnt. Dar asta nu īnseamnă că nu suntem liberi să spunem ceea ce ne trece prin cap, īn raport cu cei pe care īi alegem să ne asigure traiul liber sau cu alte şi alte lucruri ce ţin de existenţa noastră. Dar asta, din cīte se vede, nu mai īnseamnă mare lucru. O astfel de libertate intră repede īn rutină, capătă un soi de lehamite, care seamănă cu treaba făcută de mīntuială. Democraţia de acest tip, dar cred că orice fel de democraţie postmodern㠖 poate chiar şi din toate timpurile! –, nu a īnsemnat şi o libertate totală. Aşa ceva nu există. Ar fi un mare haos. Doar Dumnezeu, după ce l-a creat pe om şi i-a dat cuvīntul să comunice, a creat haosul. Şi de atunci nu mai este fericit.


2. Dictatura politicului prost exersat. De aici vin toate relele. Lipsa profesionalismului şi a bunului-simţ. Da, dictatura lipsei bunului-simţ este cea care domină acest īnceput de secol XXI şi īnceput de mileniu trei. Nu că ar fi acestea semne apocaliptice – apocalipsa a īnceput din prima zi a existenţei omului pe pămīnt şi a īncălcării regulilor lăsate de Dumnezeu prin cele zece porunci. Dar este din ce īn ce mai clar că imediata apropiere este cea care ne ameninţă libertatea. Deteriorarea mentalităţii, impunerea agresivă a unor non-valori. Prejudecăţile pe care, fără să ne dăm seama, ni le asumăm ca principii morale, ca etaloane ale impunerii unor modele false. Omul nu se mai comportă după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ci după chipul şi asemănarea Omului nou-nouţ, care nu mai are nimic comun cu divinitatea, ci cu opusul ei. Cīnd este vorba şi de o īncărcătură artistică pe care şi-o asumă persoana ta, orice formă de dictatură o simţi mai apăsătoare, mai incomodă, pe care, din instinct de conservare a libertăţii de expresie şi de existenţă, dar şi a libertăţii īn general, te simţi obligat să o īnfierezi.


3. Să le ignori, le dai apă la moară. Să te bagi īn mocirla lor, iarăşi vei fi umplut de mizeriile pe care aceste mici/mari autocraţii le fac. Dacă aceste false puteri de ordonare a unor reguli asumate cu autoritate impusă şi celor din jur sunt, de obicei, apanajul celor care cred că de ei depinde totul, viaţa lor, deşi incomodă pentru o comunitate, pentru un grup, nu este prea lungă. Faci slalomuri printre ele, le eviţi, le treci cu vederea, pīnă īn clipa īn care te afectează īntr-un fel sau altul. Īnsă, dacă ele īţi sunt băgate cu de-a sila pe gīt, cum ar fi noua formă de dictatură, cea virtuală, pe care tot omul o impune şi pe care, dacă ai vo­inţă, nu o frecventezi, dependenţa te poate modifica şi supune acestei forme de terorism. Se intră, astfel, īntr-o formă patologică a existenţei, ceea ce duce la depersonalizare, la coordonarea ta după bunul plac al celui sau al celora care deja sunt molipsiţi de acest virus al noii existenţe.


Adrian G. Romila



1. Suntem liberi cu adevărat doar īn intimitate, īn visele, īn gāndurile sau īn textele noastre. Īn rest, īncercăm să convieţuim cāt mai ono­rabil cu o sumă de compromisuri, pe care le dorim minime. Sigur că ne sunt impuse o mul­ţime de lucruri, politic, social, cultural... Ne conduc oameni pe care nu i-am votat noi, de pildă (dar i-au votat alţii, copleşitoarea şi democratica masă), ne izbim cotidian de mentalităţi inconvenabile (balcanice, orientale, romāneşti şi, vai, niciodată vindecabile!), suportăm costuri de viaţă pe care nu le merităm (de, criza şi corupţia!), intrăm īn contact cu o lume meschină, reticentă la cultură, la bun gust, la respect (ce oameni cei de azi!) sau nu suntem răsplătiţi pentru toate eforturile depuse (la cāt muncesc, primesc mai nimic!). Dacă exclud dintre acestea corectitudinea politică, omniprezentă azi ca pseudo-ideologie a modernităţii tārzii şi cu adevărat tiranică, restul nu merită calificativul de „tiranice”. Ele pur şi simplu sunt, fac parte din supravieţuire şi au caracter inevitabil. Trebuie, īntr-un fel, să plătim nişte facturi, nu? Ne-am dori să facem numai ce vrem, iar lucrurile să stea exact cum vrem, dar nu se poate. Decāt, eventual, īn scris! O fi ăsta fatalism?


2. Dictatură e mult spus, nu mai sunt vremurile acelea, din fericire. Ce ni se-ntāmplă nu e orchestraţia unui regim dictatorial, ci produsul unei societăţi, al unei civilizaţii cu o anumită istorie, al unei evoluţii recente macro-economice sau de altă natură. Cu acestea nu prea te poţi lupta, dar nici nu le poţi numi „dictatură”. Li te supui, conştient că orice realitate „de aici” are asperităţile ei. Ca artist (oare sunt aşa ceva?), simt, totuşi, presiunea imposibilităţii de a trăi din scris, practicat ca vocaţie, ca meserie. Şi asta n-ar fi cine ştie ce, poate că e doar dorinţa gratuită şi mereu refulată a scriitorului de pretutindeni. Dar faptul că nu-ţi poţi materializa proiectele, că nu-ţi poţi scoate cărţile pe spezele financiare ale unor edituri puternice, care să valorizeze şi să selecteze ce e de publicat şi īn afara criteriilor exclusive ale vandabilităţii sau ale anvergurii auctoriale, asta da, e o problemă care mă apasă. Cāte edituri mai riscă acum pe cvasi-cunoscuţi, pe debutanţi sau, mă rog, pe tineri autori, pe care să-i scoată-promoveze gratuit? Pe de altă parte, scăderea interesului pentru carte, explozia media, barbaria cotidiană, goana după succesul ieftin, arbitrariul finanţ­ă­rilor culturale şi multe altele au dus la criza editorială şi, implicit, la criteriul prevalent al pieţei. Acestea au micşorat considerabil aplombul publicistic al scriitorului de azi. Cel puţin la noi. Şi mai există, tot la noi, o presiune a grupului, a „găştii”, profund nocivă pentru tot ce e va­loare obiectivă. Mi-aş dori o dezvoltare rapidă şi coerentă a instituţiei agentului literar, o mai mare implicare a privatului īn industria cărţii de calitate, o educaţie culturală minimală şi vie a publicului larg, permanenţa unor burse literare autohtone, apariţia unor cursuri de tip creative writing, adaptate dinamicii literare a spaţiului autohton... Şi īncă vreo cāteva mi-aş mai dori, dar nu le mai spun aici, ca să nu par tiranic.


3. Īn cazul īn care le conştientizăm şi există, micile-marile autocraţii pot fi evitate eficient prin construirea unei intimităţi securizante: familia, masa de scris, un grup select de prie­teni, cărţile preferate, exercitarea pasiunilor... Llosa, īntre alţii, a spus-o: ceea ce nu putem face īn viaţă, putem face īn cărţi. Restul e talent, muncă, noroc şi speranţă.


Florica Bud


1. Singurii oameni liberi sunt cerşetorii. Lor nu li se mai poate lua nimic, deoarece au renunţat silit sau de bună voie la tot ceea ce īnseamnă bun material. Ei nu mai au niciun bun impozabil. Cānd spun cerşetori, mă gāndesc mai ales la un grup de artişti care pānă nu demult au trăit zi şi noapte īn zona centrului vechi băimărean, transformat prin tăierea arborilor seculari īntr-o piaţetă bună de sacrificat animale. Printre boemi se afla şi un pictor talentat, regăsit pe lista pictorilor reuniţi īn Şcoala Băimăreană. Este vorba despre regretatul Călin Herea, care a renunţat la tot şi a ales libertatea străzii. Preţul libertăţii sale era frigul şi foamea. Mulţi binefăcători au dorit să-l adăpostească, dar după un timp el se īntorcea la ceea ce numea casă, o bancă din vechiul parc masacrat. Concluzia mea īnfiorătoare este aceea că, atāta vreme cāt eşti doar o vacă bună de muls pentru societate, nu poţi să fii liber, dar lasă, muritorule, există totuşi o libertate pe care societatea ţi-o acordă cu plăcere, liniştea cimitirului! Sau... ne mai rămāne libertatea pe care am avut-o īnainte... aceea de a fi liberi atāt cāt ne permite fiecăruia imaginaţia.


2. Deschid cartea mea de pamflete Secol de vānzare la pagina 84 şi peste ce dau? Peste un pamflet intitulat Dictatura facturilor şi citesc: Dictatura comunistă a murit! Trăiască sutele de dictaturi care ne ţin dintr-o palmă īn alta. Explicaţiile sunt ca pe vremea lui C. – no comment! Deschid şi volumul Reparăm onoare şi clondire, la pamfletul Ţăranul romān şi Preaīnalta Poartă. Citez: Īntreb şi eu ca naivul, doar e cool să fii bărbat mirat. De ce ar fi mai proastă Electrocutarea S.A. decāt Mortgazul S.A. ori Trombotelecomul S.A.? De ce să nu se īnfrupte şi ea, mititica, din festinul naţional pe care poporul romān īl dă o dată cu scoaterea tuturor bunurilor pe care le are la licita­ţie? Şi acestea sunt doar cāteva dintre dictaturile care ne fac viaţa amară. De treisprezece ani deţin un magazin. Sun­tem trei, eu şi doi angajaţi. Unul dintre ei este aproape mereu plecat să facă vreo plată. La un moment dat, mi-am propus să renunţ, obosisem. Pe lāngă faptul că fiecare an aduce cu el ceva nou care să ne mai smulgă un bănuţ, am ajuns la concluzia că aproape oricine trece pe drum poate să facă un control, dar nu unul preventiv, ci unul prin care să facă rost de money pentru vistieria... fără fund a statului. Īntreb, pot să consider că magazinul sau afacerea este a mea, din moment ce, dacă iau cinci lei din casă să cumpăr o pāine şi nu-i pun la loc īn timp util, pot să fiu trasă la răspundere īntr-un mod dezagreabil? Unii, care sunt bugetari, vor spune „da”, foarte bine, vrei să eludezi legile ţării. Alţii, care şi-au īnchis afacerea fiindcă nu au făcut faţă tăvălugului de legi şi ordonanţe adresate īntreprinderilor mici şi mijlocii, vor spune, poate, de asemenea „da”, bucurāndu-se că şi alţii simt povara acestui aşa-zis capitalism. Alţii vor spune „nu”. Şi, uite aşa, parcă m-aş bucura să vină o naţionalizare, ca să scap de toate şi să mă īntorc la vechiul meu loc de muncă, Centrul Teritorial de Calcul Baia Mare, unde m-am simţit o doamnă... să mă īntorc la unicul impozit pe care, oricāt m-aş chinui, nu īmi aduc aminte cānd īl plăteam, pentru simplul fapt că, suma fiind rezonabilă, nu mă simţeam jupuită. De ce nu renunţ, din proprie iniţiativă, după cum am fost tentată? Ca să le fac īn ciudă miilor de fiare nesătule cărora le-a crescut apetitul bănesc de-a lungul anilor!


3. Nu ştiu dacă avem timp şi pentru asta, poate cei care stau pe margine şi care le ştiu pe toate, ei, dacă ar fi acolo... ar face şi ar drege. Īn timp şi... poate că īnchizānd televizorul şi īncercānd să ne trăim viaţa aşa cum credem sau cum ne dă voie o societate care, pe de o parte, ne-a deschis un oberon prin care să vedem cum īşi duc alţii viaţa pe alte meridiane, iar pe de altă parte, ne face să ne simţim ca nişte viermi... vom scăpa, īn sfārşit, de tirania televizorului, un vampir care suge energia oamenilor, īnvrăjbin­du-i. Televizorul, parcă, a fost creat nu­mai şi numai pentru telespectatorul romān. Este adevărat că şi telefonul mobil vine ca o mănuşă pe urechea ro­mānului, dar hai să spunem că el nu poate face atāt de rău cāt fac programele unor televiziuni care, prin cretino-educaţia pe care o promovează cu mult sārg, se adresează tocmai celui mai important segment, copiii şi tinerii, iar pe unii (i)maturi īi ţine ţintuiţi īn cuie, uitānd că omul trebuie să mai şi mănānce. Şi apoi, nu e de mirare că sunt cetăţeni care se īntreabă de ce să iasă din casă pentru una-două sutare dacă tot mai pică vreun ajutor?! Pentru cine să-şi arate fundul, sānii, īntr-o sarabandă grotescă, realizatorii īmpreună cu asistentele postviolate, posttunate, postspălate pe creier? Pe lāngă efectele televizorului, mobilul poate explica de ce unii fac accidente sau de ce unele tovarăşe trebuie să conducă automobilul cu... silicoanele, atunci cānd īntr-o mānă ţin telefonul şi īn alta ţigara. Pentru cei care au scos din viaţa lor televizorul sau īl ţin pe post de mobilă, dar care nu şi-au găsit liniştea nici īn pasiunile, hobby-urile sau īn cărţile īn care altădată o găseau, pentru ei... nu am nici-un răspuns. Suntem īntr-o moară care ne macină pe toţi de-a valma. De ce să-i pese morarului sau euromorarului de noi, dacă nouă nu ne pasă unora de alţii?! Ne īnstrăinăm pe zi ce trece, trăgānd īn direcţii diferite căruţa prea īmpovărată. 


Mihail Gălăţanu


1. Problemă filozofică, găsesc eu, nu (neapărat) socială. Şi nici măcar politică, pentru că, acum, politic, da, suntem liberi. Problemă, iarăşi, ţinīnd – mai degrab㠖 de libertatea de creaţie. Un efect al libertăţii interioare (la nouăsprezece ani, visam să mă fac filozof/eminescolog/bibliotecar, toate la un loc). Bibliotecar, pentru că Emi­nescu a fost bibliotecar. Filozof, pentru că Eminescu a fost un spirit al filozofării „īn­trupat”. Dar şi pentru că, pe atunci, citeam Povestiri despre om (1980), apoi Jurna­lul de la Păltiniş (1983) şi, mai tīrziu, Epistolar – care au avut o putere de formare (extraordinară) asupra mea. Generaţia mea a crescut cu modelele lui Constantin Noica, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Mir­cea Dinescu, Alexandru Paleologu etc. īn faţa ei. Jurnalul de la Păltiniş, ca şi Epistolar, ca şi Povestiri despre om erau, pentru mine – şi pentru mai mulţi din generaţia mea –, cărţi „adevărate” despre libertate.


Am aşteptat foarte mult de la Gabriel Liiceanu sau Andrei Pleşu, pentru că ei erau prima generaţie a discipolilor lui Noica. Mi se părea, la un moment dat, că Noica reuşise chiar să īnfiripe o şcoală īn toată puterea cuvīntului. Am aşteptat mult – şi am primit dezamăgitor de puţin. Nu de la Noica, ci, mai degrabă, de la cei care l-au urmat şi care (e doar o părere) puteau face mai mult pentru generaţia mea. Puteau să se implice mai mult. Aveam fundamental nevoie de ajutorul lor. Poate, īnsă, cine ştie, el va veni de acum īncolo: niciodată nu e prea tīrziu. Trebuie să avem īncredere īn pu­terea oamenilor de a reveni, chiar şi atunci cīnd nu prea mai e (sau mai este doar de doi bani) speranţă. Inclusiv – mai ales – īn puterea noastră de a reveni. De a ne recunoaşte greşelile.


Suntem, acum, la fel de liberi ca īntotdeauna. Sub presiunea tiranică a economicului, a banului „gros”, a pragmatismului fără (cea mai mică, cea mai firavă) faţă umană. Sub obsesia, uneori īngreţoşătoare, a eficienţei cu orice preţ.


2. Trăim sub tirania cea mai acută a prostiei. Sub tirania „mīndriei” că eşti incult şi că poţi să faci chiar un blazon din asta. Sub tirania celor care fac, din specializare/diviziunea muncii, un stindard. Dar diviziunea muncii exista de pe vremea cīnd unii oameni s-au īntovărăşit cu vīnătoarea, alţii cu pescuitul, alţii cu scobitul uneltelor din piatră, alţii cu scrisul de pergamente/manuscripturi pe piele de animal, alţii cu casele de plăceri, alţii cu sulemeneli, ne­gustorii cu blănuri sau piei de argăsit, sau baloturi de ţesături, unii cu orezul, alţii cu şofranul, unii cu moscul, alţii cu vinul, precum şi alţii cu amforele; sau chiupurile de ulei, sau seminţele, sau armele, sau īmpletirea cununilor. Iar asta se īntīmplă din timpuri imemoriale.


Tirania modelelor care nu sīnt deloc modele autentice, cvasidispariţia īnvăţăturilor orale, care aveau un unic avantaj, dar important: acelea de a fi trăite pe viu.


3. Noi, ca oameni ai condeiului, nu putem să ne „zbatem” decīt cu condeiul. Noi, ca oameni ai conceptului, nu ne putem apăra decīt cu (sună pretenţios?) conceptul. Noi, ca adepţi ai sentimentului, nu ne putem război decīt ridicīnd sentimentul precum o pavăză, firavă, dar pavăză. Fragilă, dar pavăză. Friabilă, dar pavăză. Noi, ca robi ai lui Dumnezeu, nu ne putem pune la adăpost decīt īn spatele cuvīntului pe care Dumnezeul nostru l-a izvodit – şi īl izvodeşte.


Eu nu sunt nimic prin mine īnsumi; tot ce sunt eu sunt prin El, prin delegaţie. Puterile mele sunt firave, puterile Lui modelează lumea.


Irina Petraş


1. Glumind, „sīntem liberi īn ultimul hal!”, vorba cerşetorului lui Cioran citată, de curīnd şi cu schepsis, de Andrei Pleşu. Serios vorbind, libertatea e, pentru mine, o dimensiune interioară. Ea ţine de gīndul activ, cel definit de un Vasile Pārvan, şi de necontenit remaniabila punere īn relaţie a datelor lumii īnconjurătoare. Prin urmare, am fost şi m-am simţit īntotdeauna liberă. Am ignorat dogmele de tot felul, fie ele politice, religioase ori de conjunctură, chiar cu riscul unei mai proaste situări īn clipa istorică. Foarte conştientă de condiţia mea de muritor, mi-am propus mereu să fac ceea ce-mi place ori să-mi placă tot ceea ce fac, nu „să ajung”. Īmi displace profund zarva menită anume să atragă mulţimile. Atīta timp cīt dansul de societate nu-mi impune să intru neapărat īn joc pe melodii străine, īmi văd de ale mele; şi... de ale altora.


2. Mă deranjează (oarecum, căci nu le las să-mi devină obsesii) lipsa de discreţie şi atitudinea de mic sat agresiv faţă de oricine crede/ face altfel. Ţin la gīndirea cu capul meu a detaliilor vieţii şi īncerc să īnţeleg, nu s㠄demasc”: nu-mi plac neapărat cărţile lăudate de „toată lumea”, nu petrec doar fiindcă e sărbătoare „ofi­cială”, nu semnez liste de adeziune cu ochii īnchişi doar fiindcă asta „dă bine”, nu-mi vopsesc părul ca să arăt mai tīnără, căci nu aparenţa contează şi nici rolul, ci substanţa. Cea mai puternică dictatură e, pentru mine, cea a timpului care trece. Īnsă, paradoxal, nu e nea­părat neplăcută. Mai degrabă revelatoare, ca o implacabilă hīrtie de turnesol. Mereu īn alertă (aceasta īntreţinută şi de semnalele trupului īn crepuscul), cu gīndul la postaţa pe care o mai am de trăit, n-am vreme de pierdut cu fleacuri, invidii, „sfori” şi prefăcătorii. Nici cu zornăit de subiecte „scandaloase” pentru a accede la prima pagină.


3. Am răspuns deja: pentru mine, o metodă perfectă (şi neexportabilă!) e chiar gīndul morţii (unul deloc macabru, ci, dacă vreţi, sfīşietor de lucid). Toate lucrurile din jur īşi capătă, prin el, locul pe care-l merită īn lista mea de priorităţi. Oricum, autocraţii – cei care cred că deţin Puterea absolută (ori Adevărul, absolut şi el!) sau cărora Istoria le-o chiar īmprumută pentru o bucată de vreme – mi se par ridicoli. Fireşte, vorbim despre o societate cīt de cīt democratică, īn care aceştia te pot sīcīi īn fel şi chip, dar nu te pot scoate din ritmul tău şi nici... ucide. Cīnd unui şef despotic, mai mic ori mai mare, īi aplici privirea scrutătoare a „ştiinţei morţii”, nu se poate să nu vezi cīt de măruntă şi trecătoare īi e măreţia. Şi īncă ceva: cel mai adesea, de-a lungul Istoriei, despoţii pot fi ceea ce sunt – despoţi – graţie concursului contemporanilor lor, căci vinovăţia se distribuie neīnchipuit de larg. Īn cele din urmă, cred că, dacă ar fi desfiinţat locul īntīi şi ne-am lupta fiecare pentru un loc doi activ şi responsabil, spaţiul nostru de enunţare ar fi mai armonic, mai echilibrat, mai bun. Mai rentabil comunitar.


 


Felix Nicolau


1. Nu mă simt liber decāt īn pădure. Altfel, chimiştii īmi impun cum trebuie să citesc, unde şi cāt să scriu, vecinii īmi impun muzica lor spălăcită, literaţii īmi impun cărţi care de multe ori nu spun nimic, poliţia īmi impune să īntocmesc dosare cu acte inutile, iar politicienii burtoşi īmi bagă pe gāt reproşul că nu muncesc şi noaptea. Trăiesc fără scăpare īn burta Leviatanului.


2. Dictatura birocratică, cea care īmi dic­tează la ce reviste trebuie să scriu, cāte puncte trebuie să adun pentru a-mi justifica salariul, ce proiecte europene pe teme stupide trebuie să īntocmesc. Nu mai este loc pentru talent, spontaneitate, creativitate şi abordare personalizată. Pentru orice trebuie īntocmit dosar şi satisfăcute criterii contabiliceşti. Nu văd unde mai este locul culturii şi al unui stil de viaţă cultural īn societatea capitalistă actuală. Cum spunea Wins­ton Churchill, „democraţia este cel mai prost tip de organizare socială, īn afară de celelalte”. Dar mai trăim, oare, īn democraţie, ori īn oligarhie?


3. Simplu: luānd atitudine īn diverse moduri. Mă ofilesc cānd aud, mai ales de la oameni de gust, cugetări de genul: ce rost are? şi aşa nimic nu se schimbă! eu m-am retras īn creaţie etc. Nu cred că asemenea ipochimeni se pot numi intelectuali. A fi intelectual īnseamnă a lua atitudine pro şi contra, īnseamnă a fi implicat. Pānă şi Oscar Wilde, care proslăvea arta pentru artă, a luat atitudine limpede īn scrierile lui. De foarte multe ori ne ascundem laşităţile sub pelerina artei şi de aceea apar atātea creaţii avortate. Arta nu poate exista decāt īn libertate, mai ales īn libertatea faţă de birocraţie. Īnsă libertatea, care este o excepţie fragilă, se cucereşte prin luptă zilnică. Sunt uluit de cāt de mici ne sunt aşteptarile de la viaţă şi de la noi īnşine.



Ioana Diaconescu


1. Despre libertatea neīngrădită şi ce īnseamnă ea pentru artist se pot scrie pagini īntregi. Mă voi referi, īnsă, aici, la unele aspecte care tiranizează īntreaga societate romānească, nu numai pe artişti. Astfel, de ani buni şi-au făcut loc treptat, apoi s-au instalat violent multe şi felurite dictaturi, de la cea a prostului gust afişat drept rafinament pīnă la vulgaritatea kitch-ului, de la muzica rudimentară pīnă la mediatizarea pīnă la schizofrenie a interpreţilor ei cu cele mai īndoielnice calităţi artistice şi estetice, de la educaţia precară (adesea şi ea lipsind cu desăvīrşire) care are repercusiuni grave asupra copiilor (īncepīnd de la preşcolari, aceasta fiind „moştenit㔠uneori chiar de la părinţii care nu sunt īn nici un fel interesaţi de formarea spirituală a urmaşilor lor), pīnă la folosirea absolut ineptă a limbii romāne transformīnd-o īntr-un şir incredibil de vulgarităţi şi calchieri defecte, adăugīndu-se rostirea explozivă, lipsită de supleţe, ce nu se potriveşte īn vreun fel limbajului articulat (subliniez aici limbajul străzii).


Nu este de ignorat o anumită formă de tiranie care pare că acaparează tot mai invadator strada cu tot ceea ce reprezintă ea: aceea a lipsei de igienă ca loc comun. Socotesc acest aspect deosebit de grav, īn afara cazurilor de pauperitate sau de boli psihice īn care subiecţii nu pot fi judecaţi după normele echilibrului vital īn mediul de viaţă. Mă refer īn mod special la oraşul Bucureşti, īn care, de la străzi lăturalnice pīnă la centrul oraşului tronează adevărate forme de relief īn care s-a instalat ordinea gunoaielor (vara), care īn­ghea­ţă (gunoaiele) dacă ninge abundent (iarna). Īn mijloacele de transport īn comun se poate percepe īn mod violent tirania obligatorie a mirosurilor pestilenţiale care au directă legătură cu folosirea din ce īn ce mai rară a apei şi a săpunului de unii cetăţeni, altfel cu mari pretenţii, īn condiţiile unei societăţi īn evoluţie, unde igiena ar trebui sa fie o īndatorire de rīnd.


După părerea mea, aceste aspecte īngrădesc grav individul, obligīndu-l să se integreze īntr-un mod de trai degradant impus, punitiv, care, pīnă la urmă, duce, pentru cei mai mulţi, la alienare. De altfel, īn acest context, aspectul unei astfel de societăţi nu īncurajează evoluţia, ci, mai degrabă, duce la stagnare şi, poate, chiar la involuţie. Tarele acestor aspecte sunt cu mult mai grave decīt par la prima vedere.


2. A devenit un loc comun faptul de a vorbi, īn primul rīnd, astăzi, despre „dictatura economicului” īn ceea ce priveşte afirmarea operei artistice. Īn Romānia (căci despre ea vorbim!), artiştii de orice fel au mijloace reduse de trai, aşa īncīt, de exemplu, sporirea numărului de edituri care cer oamenilor de cultură să-şi plătească tipărirea publicaţiilor este concomitentă cu imposibilitatea acestora de-a o face. Acest lucru se īntīmplă şi datorită lipsei unei convenabile legi a sponsorizării care să īncurajeze susţinerea lucrărilor artistice din punct de vedere material.


Īntr-o ţară īn care artiştii şi oamenii de cultură sunt eliminaţi din priorităţile celor ce con­duc, arta şi cultura fiind socotite, īn mod eronat, divertismente, continuīndu-se teza prăfuită a artistului-bufon, impunerea unui mod de trai al artistului prin aşezarea lui voită īntr-o margine a societăţii, şi nu īn centrul ei, unde i-ar fi locul, nu poate fi decīt o formă de dictatură īn toate felurile cuvīntului. Lipsa de atenţie asupra celui mai important segment al societăţii, şi anume spiritualitatea ei.


Repetarea unor anumite afirmaţii ca dis­curs ce poate avea drept rezultat inducerea unor teze minimalizatoare sau chiar denigratoare la adresa creatorilor de artă şi cultură nu poate decīt să contribuie la  interesul tot mai scăzut al unor segmente de populaţie faţă de educaţia noilor generaţii (la care mă refer īn răspunsul la prima īntrebare), ce vor fi tot mai indiferente la segmentul umanist al īnvăţămīntului (aici includ şi istoria, şi geografia, ca obiecte de studiu īn unităţi de īnvăţămīnt preuniversitar şi universitar).


3. Poezia devine un act de insurgenţă īn momentul īn care micile sau marile autocraţii īncearcă să-şi exercite puterea. Explicit sau nu, actul poetic (fiind poetă mă refer strict la poeţi) şi-a dovedit, īn epoci, eficacitatea. De altfel, simbolul Romāniei pentru schimbare, īn 1989, a fost un poet, care mai īntīi şi-a folosit poezia ca armă de luptă, apoi şi-a riscat propria fiinţă intrīnd pe terenul realităţii („īmi trag realitatea pe piept ca o cămaşă”, spune Mircea Dinescu īntrunul dintre versurile lui, căci despre el este vorba). Īn acest caz, concret, poezia este, cum spun mai sus, un act de insurgenţă: ea poate schimba lumi, īn sensul pozitiv al cuvīntului.


Ioana Drăgan


1. Libertatea absolută este īncă una dintre frumoasele iluzii cu care unii idealişti mai pot să se īmbete. Poate cea mai frumoasă! Viaţa de zi cu zi, propriile rigori, autocenzura, modelele statuate de mainstream, īntreg bagajul cultural, familial, mediul īn care ne formăm şi evoluăm... toate impun volens nolens constrāngeri, reguli şi limite. Consensuale, de cele mai multe ori, dar şi cāteva dintre acelea pe care ne vedem siliţi de cei din jur să le acceptăm, să le aprobăm şi chiar să le propovăduim, la rāndul nostru, mai departe. Īn virtutea... inerţiei. Sau a comodităţii, a lipsei de timp īn a-ţi perturba un confort pentru care ai depus eforturi şi de care nu te poţi priva, aşa, cu una, cu două. Nu aş spune că ne sunt impuse tiranic anumite lucruri. Libertatea de expresie e totuşi un bun cāştigat īn anii aceştia de dup㠒89 şi, chiar dacă nu mai simţim continuu dorinţa de a o afirma răspicat, sus şi tare, aşa cum o făceam īn anii ’90, nimic nu ne īmpiedică să ne afirmăm/afişăm opiniile... libere atāt cāt ne-o permit curajul ori mica laşitate personală.


2. Absolut nici una. Nu mă oropseşte nimeni īn afara mea, nu mă obligă nimeni să spun ori să nu spun lucruri pe care nu le cred. Din punctul acesta de vedere, am libertatea totală. Ceea ce mă doboară uneori, chiar zilnic, seara, la ora fatidică a bilanţului, e lipsa timpului sau, mai exact, le temps perdu, niciodată regăsit, īn tonele de absurd ale societăţii actuale care pare că nu se mai adună īntr-un sens ascendent constructiv şi care te pune pe tine, cetăţean, să lupţi cu morile de vānt ale mitocăniei fără limite, ale parvenitismului deşănţat, ale pros­tiei ajunse la grad de doctorat, ale inculturii grave īn orice domeniu al vieţii noastre mărunte de zi de zi (nu vorbim de excepţii, de oaze, de vārfuri elitiste... ca să nu jignim, aşa, global...). Că trăim īntr-o lume care majoritar nu mai este culturală şi nu mai are nevoie de valorile culturale după care părea să tānjească pānă la contopire īn urmă cu 25 de ani este o realitate pe care nici nu mai are rost să o contrazicem. Această majoritate impune gustul, modul de exprimare actual, clişee verbale şi comportamentale, dar nu mă face pe mine, minoritară cum sunt, să trăiesc īn legea ei. Fiecare dintre noi suntem perfect liberi să trăim şi să vorbim aşa cum vrem, să aderăm la un set de valori, vetuste sau europene, globale, acceptate ori nu de majoritate. Deocamdată, prostul gust nu a fost īncă legiferat ori predat la şcoa­lă, cu toate că mai constatăm şi unele ex­cepţii notabile. Să ne bucurăm īncă de libertatea noastră de a-l critica, de entuziasmul celor care īncă se mai şi luptă cu el şi cu tot restul! Mulţi intelectuali au capitulat, trăiesc izolaţi īn mica lor lume frumoasă şi liberă, precum triburile izolate din jungla amazoniană. Alţii continuă să se iluzioneze că pot schimba fundamental ceva, sau doar pe ici, pe colo, īn părţile esenţiale...


3. Cu simţul umorului. Dacă mai putem să īl conservăm. Şi cu īnţelepciunea care, vorbă din străbuni, vine o dată cu īnaintarea īn vārstă.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul