Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Parfumul rafinat al unei epoci care apune

        Carmen Stănescu

Dialog realizat de Irina Budeanu


Imaginează-ţi o zi de miez de vară, scăldată în atâta lumină încât poţi zări şi aburul fin al celei mai neînsemnate particule de praf. Iar de undeva, dintr-un colţ al acestei zile, se aud clinchete de pahar, multe voci vesele, zumzet de frunze şi flori gata să explodeze. O clipă aproape perfectă. Exact în acea secundă a anului 1925, în zodia Leului, pe 29 iulie, venea pe lume, dorită şi iubită de doi părinţi tineri şi frumoşi, Carmen Stănescu. Părea că toate ursitoarele s-au strâns în jurul ochilor ei uimitor de mari şi al părului bălai şi i-au strecurat toate darurile artei: farmec, eleganţă, nobleţe, pasiune. Aşa că nu-i de mirare că la nici 19 ani se îndrepta cu paşi hotărâţi către Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică. Acum, la cei aproape 87 de ani, Carmen Stănescu e tot mai tristă. Departe de scenă, uitată de mulţi dintre confraţi, se bucură ca un copil când cineva îi bate la uşa din casa situată vizavi de Biserica Sfântul Silvestru. Dialogul nostru cordial este o reverenţă pe care revista „Luceafărul de dimineaţă” i-o face marii actriţe.


Cum a început această teribilă aventură care este arta scenică?


N-aş putea spune când anume, un timp, o dată, un loc. Pur şi simplu, dintotdeauna. Dar, până să ajung pe scenă, a fost un drum lung şi anevoios. La examenul de la Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică am fost aşa de emoţionată încât versurile din poezia Ispita, de George Coşbuc, pe care le pregătisem special, mi-au rămas în gât. Când le-am văzut în juriul de examinare pe Marioara Voiculescu şi pe Maria Filotti, m-am blocat. Închipuieşte-ţi, se aflau în faţa mea chiar idolii pe care-i adoram încă de la şase ani. Mi-aduc aminte cu atâta acurateţe, parcă s-ar în­tâmpla acum. Uite, când îţi povestesc, îmi dau lacrimile. Îmi sună clar în minte vorbele Mariei Filotti: „Ce facem cu fata asta? E frumoasă, dar n-are memorie!”. A intervenit atunci Marioara Voiculescu: „O iau eu, în anul de încercare”. Astfel, am debutat în rolul Ecaterina Ivanovna din Fraţii Karamazov, după Dostoievski. Era în tulburele an 1945. Dar arta era mai presus de vremuri. În sală se afla şi marele intelectual Tudor Vianu (n.n. – directorul Teatrului Naţional), care a instituit un concurs special pentru mine, luându-mă colaboratoare pe prima scenă a ţării. Aveam numai 19 ani. Văd şi acum în faţa ochilor titlurile din ziare: „S-a născut o nouă stea: Car­men Stănescu”.


Din acea clipă magică şi până în urmă cu trei ani aţi creat sute şi sute de roluri în teatru, iar casa dumneavoastră s-a confundat cu cea a Teatrului Naţional bucureş­tean. Tabloul ar trebui să fie unul în care lu­mina să inunde fiecare milimetru de pân­ză. Dar nu e aşa, pentru că anii din urmă au întristat-o şi de multe ori nu înţelege şi nu se mai recunoaşte în lumea tot mai urâtă din jurul ei. Cum era universul din care veneaţi dumneavoastră?


Aşa e, draga mea. Mă uit în jurul meu şi îmi dau seama că lumea de afară mi-e tot mai străină. Atunci, întorc capul şi mă cufund în trecut. Era o lume în care cuvântul, istoriile, întâmplările, oamenii, aveau un farmec şi un parfum aparte. Hai să-ţi dau un exemplu din perioada pe care mulţi dintre noi o idealizăm, cea a Bucureştiului interbelic. Pentru mine, chiar a fost ideală. Eram în 1931, la braţ cu tatăl meu, avocatul Stănescu, şi mă simţeam foarte mândră. Amândoi vedeam spectacolul Vlaicu Vodă. În acea clipă s-a declanşat în mine dorinţa de a deveni actriţă. Sau un alt exemplu. N-am cum să n-o amintesc pe mama, frumoasă, cochetă, plină de viaţă. Deşi nu prea erau mulţi bani în casă, mama şi tata dansau mai tot timpul. Ba chiar luau mereu premii la dans pe la balurile de la Cercul Militar. Ştiam că voi dansa şi eu, dar nu pe orice scenă, ci pe cea a teatrului. Poate că pasiunea pentru teatru, dar şi pentru film – atât cât am jucat – mi se trage şi de la o străbunică de-a mea, despre care toată lumea vorbea: o mare artistă de revistă budapestană, Ana Gal. Dar norocul meu în viaţa artistică s-a numit Sică Alexandrescu. El m-a văzut într-o comedioară, unde aveam un rol mic, dar se râdea în hohote la replicile mele. A doua zi, maestrul Sică m-a chemat la el şi mi-a dat rolul Miţei Baston din D’ale carnavalului. Apoi, au venit la rând rolurile din alte două piese ale lui Caragiale: Zoe, din O scrisoare pierdută, şi doamna Perjoiu, din filmul lui Naghi, Telegrame. Au mai fost multe întâlniri memorabile. Dintre ele, le-aş aminti pe cele cu marii scriitori Camil Petrescu şi Zaharia Stancu. Iar la George Calboreanu, Grigore Vasiliu Birlic, Alexandru Giugaru sau Mircea Anghelescu mă uitam ca la nişte zei.


Pentru tânăra generaţie, care nu a avut privilegiul să vă vadă pe scenă, despre ce roluri le-aţi vorbi?


O, Doamne, câte şi mai câte îmi trec prin faţa ochilor. Mă văd în Ileana Cosânzeana din Înşir’te mărgărite, de Victor Eftimiu, în Agafia Tihonovna din Căsătoria, de Gogol, în Doamna Maria, din Apus de soare, de Bar­bu Ştefănescu Delavrancea, sau în Prinţesa Kosmonopolis din Dulcea pasăre a tinereţii, de Tennessee Williams. Şi, desigur, le-aş spune tinerilor cititori ai revistei de rolul Felice, din Bădăranii, de Carlo Goldoni, în regia maestrului Sică Alexandrescu. De acest rol se leagă o istorie plină de peripeţii. Era în anul 1959, tot o perioadă extrem de grea pentru România. Iniţial, rolul a fost jucat de o altă actriţă, dar ea a rămas în străinătate. Maestrul Sică m-a distribuit pe mine în acest rol, pe care l-am învăţat în doar trei zile. Am iubit-o nespus pe Felice, iar ca partener l-am avut pe minunatul Grigore Vasiliu Birlic. După aceea, s-a făcut şi film, s-a înregistrat la Radio, s-a transpus pe disc de vinil. Aş mai dori să le povestesc cititorilor şi despre alte roluri foarte dragi mie. Unul este Epifania Ognisanti din comedia O femeie cu bani, de George Bernard Shaw, regizată de Mihai Berechet, în 1964. Piesa s-a jucat timp de şase ani, de 700 de ori. Un alt record de longevitate îl deţine comedia dulce-amară a lui Aleksei Nicolaevici Arbuzov, Comedie de moda veche, tot în regia lui Mihai Berechet. Aventura a început în 1975. Şi s-a repetat timp de 11 ani, de 1.100 de ori. Eu şi Mişu Fotino, dragul şi nepreţuitul meu partener din Comedie de modă veche, am fost unul dintre cele mai invidiate cupluri de pe scenă. Am avut un succes imens. Autorul, care a văzut unul dintre spectacolele noastre, a fost atât de impresionat, încât ne-a dus la Yurma, unde a scris piesa. Apoi ne-a invitat la cafeneaua din Riga, unde se petrece o parte din acţiune, şi la malul mării. În fine, aş mai zăbovi şi asupra unor roluri mai recente, după 1990, pe care, cine ştie, părinţii tinerilor de acum le-au văzut şi, poate, le-au istorisit câte ceva. Mă gândesc la rolurile Amanda din Menajeria de sticlă, de Tennessee Williams, la Yvonne de Bray din Părinţii teribili, de Jean Cocteau, la Sonia Ivanovna din Locomotiva, de Andrč Roussin, dar şi la  Mătuşa Augusta din Călătorii cu mătuşa mea, de Graham Greene, Atueva din Nunta lui Krecinski, de Aleksandr Va­silievici Suhovo Kobilin, sau Alienor de Aquitania din Leul în iarnă, de James Goldman. Cu mare părere de rău, trebuie să le spun cititorilor revistei Luceafărul de dimineaţă şi despre ultimul meu rol de pe scena Teatrului Naţional, Ardele din Egoistul, de Jean Anouilh, în regia dragului meu prieten Radu Beligan.


Există un secret al acestei vieţi exemplare?


Secretul îl cunoaşte toată lumea. E dragul meu soţ şi multă vreme partener de scenă, Damian Crâşmaru. A fost o adevărată peripeţie întâlnirea cu el. Era la spectacolul Doamna nevăzută, de Calderon de la Barca, în 1955, unde o interpretam pe Dona Angela. La un moment dat, Gabriel Dănciulescu, interpretul masculin principal, s-a îmbolnăvit. Piesa se juca cu un succes nebun la Grădina Boema. Sică Alexandrescu l-a chemat pe Damian Crâşmaru, care avea o putere de reţinere fantastică şi putea să se descurce. El văzuse piesa. Am repetat toată ziua şi seara a intrat în rolul lui Don Manuel. Peste o lună de zile se îmbolnăveşte Alexandrescu Vrancea, care îl juca pe Don Louis. Iar a fost chemat Damian. Aşa a început totul. Eu aveam 30 de ani şi o carieră de zece ani pe scena Naţionalului, iar Damian avea 24 de ani şi abia terminase Conservatorul, ca şef de promoţie. Şi uite aşa, povestea nebunească de dragoste dintre Don Manuel şi Dona Angela a devenit realitate. Suntem împreună de mai bine de 50 de ani.


Dincolo de actriţa Carmen Stănescu se află şi autoarea Carmen Stănescu. Aţi lăsat publicului şi tinerei generaţii o carte-mărturie, extrem de emoţionantă, Destăinuiri, care a ajuns la a treia ediţie. Tirajul ei s-a epuizat de mult. De ce aţi simţit nevoia acestei lungi confesiuni?


Trebuia să se întâmple. Mai ales după ce din ce în ce mai puţini regizori m-au solicitat să joc, iar pe de altă parte, vârsta mi-a jucat unele feste. Dacă veţi deschide cartea, atunci veţi intra chiar în casa mea, în grădina de vis a copilăriei, pe uliţele sufletului meu.


Epilog: Chiar dacă nu a putut să reconstruiască grădina copilăriei, apartamentul din Bulevardul Dacia, unde în fiecare dimineaţă o răsfaţă Damian, are ceva magic. Un fel de aură care vine din arta de a iubi atât lucrurile mărunte, „micuţismele”, cum ar spu­ne Constantin Noica, dar şi lucrurile măreţe.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul