Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

„Eu cred că statul ar trebui să-şi apere cultura aşa cum îşi apără spaţiul aerian“

        Augustin Buzura


R: Când aţi intrat prima dată în contact cu revista Luceafărul“?



AB: Nu îmi aduc bine aminte, în orice caz, imediat după 1960, cred că era în ’63. Oricum, ştiam toate publicaţiile, ştiam „Luceafărul... Erau foarte puţine reviste literare pe atunci şi, fiind foarte tânăr, îl citeam de la un capăt la altul, pentru că mă interesa tot ce se scria. Mai târziu am participat la Cenaclul „Luceafărul“, m-a adus Mihai Negulescu, la solicitarea lui Adrian Păunescu, pentru că el a fost în bună măsură implicat în Cenaclul „Luceafărului“. Iar de publicat, nu îmi amintesc exact, cred că tot în aceeaşi perioadă, prin ’63 sau imediat după. Ştiu că era Sânziana Pop secretar de redacţie, pe urmă a preluat acest rol Romulus Zaharia, cu ei discutam când era vorba de publicat proză, fragmente din roman; articole nu îmi aduc aminte să fi publicat.



R: De ce credeţi că se cumpăra Luceafărul pe vremea aceea?



AB: În primul rând, erau foarte puţine reviste literare şi era nevoie de literatură, de un aer proaspăt, iar „Luceafărul“ a însemnat foarte mult în diferite momente ale istoriei sale. Era o perioadă de uşor şi vag dezgheţ şi lumea era dornică de ceva nou. Era extrem de greu pe atunci să debutezi ca tânăr scriitor. A publica un fragment de roman sau o proză în „Luceafărul“ era o realizare uriaşă, pentru că pe atunci revistele literare erau cele care lansau autori noi sau care promovau noul sub toate formele. Şi apoi, erau autori foarte buni care se citeau, care se căutau – Bănulescu, Sânziana Pop, Păunescu…



R: Luceafărul era deci cumpărat pentru aceşti oameni?



AB: Da, dar nu numai pentru aceşti oameni; ci şi pentru dezbaterile care începuseră, pentru că era o perioadă de confruntare cu ceea ce se numea pe atunci realismul socialist. Era un drum foarte lung de la realismul socialist până la realismul propriu-zis, a costat foarte multă energie această întrecere, adică această desprindere de realismul socialist.



R: Care este amintirea care v-a urmărit în timp, cel mai puternic, legată de Luceafărul?



AB: Nu pot evoca un moment anume. De obicei publicam în revistele importante – aşa cum am mai spus, în cele câteva – în „Luceafărul, România literară, Tribuna şi Steaua, în Scrisul Bănăţean, Iaşiul Literar şi cam acestea erau… Foarte puţine… Şi era un mare efort, dar şi un succes pe măsură să aparţii unei reviste, să fii publicat de ea. Din păcate, nu ţin foarte bine minte aceste colaborări pentru că multe s-au materializat în cărţi ulterior, iar pentru mine cărţile au fost importante şi asupra lor m-am concentrat în mod deosebit.



R: Exista un spirit al Luceafăru­lui?



AB: Da, se vorbea de un spirit al „Luceafărului“; revista a avut o perioadă foarte bună, pe vremea lui Bănulescu, şi o alta, destul de retrogradă, în ultimii ani, adică era împărţită mişcarea literară românească, erau două direcţii distincte.


R: Care era redactorul care dădea farmecul sau închega echipa de la Luceafărul, sau cu care v-aţi împrietenit mai mult?



AB: Am fost prieten cu toţi, nu am avut prietenii excepţionale. Eram foarte bun prieten cu Romulus Zaharia, evident, cu Păunescu, care venea la Cluj foarte des în perioada respec­tivă, cu Mihai Negulescu, cu Sânziana Pop… şi cu aceştia am şi colabo­rat. Iar mai târziu, cu Bănulescu. Nu am, ca să zic aşa, nicio amintire memorabilă. O singură dată, însă, ştiu că am fost emoţionat: când am citit pentru prima dată în Cenaclul „Luceafărului, prin ’63, o proză cred... Pentru mine însă, cum vă spuneam, erau importante cărţile – între o carte şi alta treceau întotdeauna cam 3-4 ani –, iar perioada dintre ele era ca şi inexistentă..., deşi am tipărit mult şi am participat la diverse discuţii.



R: Credeţi că Luceafărulrămâne în conştiinţa publică?



AB: Pentru orice cercetător care va investiga cu sinceritate desprinderea de realismul socialist, de epoca respectivă, în special, da. Cât a fost şef, Bănulescu a însemnat foarte mult şi va rămâne un reper. A format foarte mulţi tineri, cred. Dobândeai o oarecare garanţie prin însuşi faptul de a citi în Cenaclul de atunci al „Luceafărului“. Eu nu am fost decât la două Cenacluri, eram medic şi trebuia să împac medicina cu literatura. Stăteam prost cu timpul, trebuia să recuperez ce pierdusem în privinţa lecturii. Dar eram, în felul meu, ataşat.


„Luceafărul” este o revistă de care s-a legat foarte strâns tinereţea mea literară şi îi doresc din toată inima să existe. Şi să însemne măcar ce a însemnat în perioada în care o frecventam cu asiduitate. Adică într-alt timp, care nu este favorabil culturii, nu este favorabil publicaţiilor, un timp care este al subculturii şi al impostorilor; celor care vor să facă literatură cu adevărat, celor care vor să afirme valorile ce merită să fie afirmate le este foarte greu.



R: „Luceafărulavea pe vremuri 30 de angajaţi…



E ciudat că nu m-am gândit ce însemna o revistă sau alta… Adică, ar trebui să răsfoiesc o colecţie să-mi dau seama. Întâmplarea a făcut ca zilele trecute, forţat de împrejurări, să răsfoiesc colecţia Contemporanul. Avea pagini absolut excepţionale şi nume de mâna întâi şi mă gândesc că o revistă cum era aceasta – excluzând nebuniile politice – este foarte greu de făcut astăzi.



R: Asta am observat şi noi, uitându-ne în colec?ia Luceafărului. Ce grafică, ce desene …



AB: Erau ilustraţiile lui Pucă pe prima pagină, absolut senzaţionale. Acum îmi aduc bine aminte. Fiecare revistă îşi avea ziua ei, foarte importantă, când apărea, când o deschideai, când citeai şi te bucurai ...



R: Vedeţi o soluţie, un viitor?



AB: Nu ştiu... eu cred că statul ar trebui să-şi apere cultura aşa cum îşi apără spaţiul aerian sau pământul, apa, aerul. Trebuie să aibă grijă să fie curate, nepoluate. Aşa ar trebui să-şi păstreze şi spiritul, nepoluat. Cimentul are aceeaşi formulă pretutindeni, oţelul la fel, dar spiritul nu are. Toate ţările fac eforturi uriaşe pentru a-?i afirma, pentru a-şi impune valorile. Eu cred că un nume cu greutate în cultură apără o ţară mai bine decât o armată. Mă gândesc, de pildă, în confruntarea cu comunismul, cât de mult au însemnat vocile lui Ionescu, Cioran, ce ecou uriaş aveau în lume.



Acum, …este un sezon al jumă­tă­ţilor de valori, al multor impostori şi nechemaţi. De obicei – ca să-l citez pe Nietzsche –, „vulturii nu trăiesc în cârduri“. Trăiesc singuri, scriu şi îşi văd de treabă. Numai vrăbiuţele cultu­rale şi ciorile se adună în cârduri şi acum este un sezon de acest tip. Cu puţine excepţii numai, excepţiile de rigoare….



Interviu realizat de


Simona GalaŢchi

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul