Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Tinerii artişti. Carré de valeţi

        Ana-Maria Nistor

George Costin, Sorin Miron, Adrian Nicolae, Alexandru Ion. În ce ordine vreţi. Tineri, frumoşi, puternici, actori. Cred în ei. Împreună şi separat. Fiecare confirmă, se descoperă pe sine, se (re)inventează. Cu valeţi ca ei, jocul scenei are şansa să meargă mai departe, iar noi, spectatorii, să nu mai privim nostalgic peste umăr la trecut, la generaţiile de aur, irepetabile. Sper să aibă atâta şansă în partidele vieţii lor artistice încât, peste ani, ca mine acum, să se vorbească despre alţi valeţi raportându-se la ei ca la o bornă istorică rotunjită de vreme. Să fie didaskalos – reper pe drum. Această urare a mea, care sună puţin şi a blestem, nădăjduiesc să se împlinească.


N.B. Nu sunt entuziastă, sunt chiar prudentă. Îi urmăresc de ceva vreme, aşa că nu vă temeţi că aş aplauda primul sosit. În plus, luciditatea îmi ţipă că nu suntem la NY sau Londra, astfel că un critic, oricât de obiectiv, de activ şi de influent ar fi, nu are puterea de a netezi ori de a bloca drumul nimănui. Să fim serioşi... În acest articol, ca şi în celelalte, se află mărturia sinceră şi detaşată a unui spectator cât de cât avizat şi gestul gratuit de recunoaştere a valorii care pulsează, uneori puţin ştiută, printre mediocrităţi. Acum să revenim la joc.


Valetul de pică: George Costin. În bridge, pica e cea mai importantă culoare. Asta în cazul în care nu te taie atuul sau, şi mai amuzant, când se joacă fără atu. Una peste alta, pica e împlinită şi majoră. E invidiată de minore şi e suficient de deşteaptă şi de dispreţuitoare ca să-şi folosească din plin acest avantaj. Când iese la atac stârneşte uimire şi respect. Când stă în apărare, presară teamă şi nelinişte: „dacă nu acţionez nu înseamnă că nu sunt bună, ştiu cine ce joacă, pot câştiga levata oricând”.


L-am analizat în Caligula, l-am măsurat ionescian în Lecţia, l-am iubit în Prospero, îl recapitulez în Familia Tot şi-l admir în Îngeri în America. E deştept, nu atât de intuitiv pe cât lasă să se înţeleagă, improvizaţia sa e calculată şi lucrată îndelung, aşa încât să nu fie suturile la vedere. Ştie când să surprindă: un monolog, o carte în mână sau un fular aparent neglijent pe umăr, o lumină din lateral şi vocea de tenor cu inflexiuni grave, cu o dicţie perfectă începe să vrăjească. Ochii stau aţintiţi pe public – e monologul meu, ce dracu! – şi te laşi ameţit. Degetele tremură uşor, cât să pară că te-apucă de mână. Corpul e într-o tensiune abia perceptibilă şi el ştie că-ţi place asta. Vei fi atent la orice ur­mează: calm, jos, apoi crescendo, pauză, stop cadru pe sală, respiraţie ţinută, aplauze. A câştigat jocul. Iar o să numere fani, levate, puncte. Ştie şi i se pare firesc. După atâta consum psihic, o merită, n’est pas?


Valetul de cupă: Adrian Nicolae. Îl iubesc şi damele, şi decarii. O să-l iubească şi regii, mai puţin cel de cupă. E considerat, la bridge cel puţin, locul doi după pică. Aiurea!... Aşa aiureşte lumea, încât pe el îl placi, pica o respecţi. Culmea e că valetul meu e uneori mai cerebral decât pica, îşi pune probleme, încearcă să calculeze fiece vorbă şi apoi să surprindă. Dar, cu adevărat minunat e când, adâncit în jocul său bine gândit şi studiat minuţios, face o mişcare în care se uimeşte şi pe sine. În continuarea calculului, de dragul jocului. Asta se cheamă farmec, şarm, charme. Şi zâmbeşte. Apoi se repliază cu o mişcare elegantă. E special, rotund, e puls. Îi sunt martor, cu sau fără voia mea, de când avea 18 ani. I-am văzut broboanele de sudoare în Raskolnikov, i-am simţit respiraţia plină de dragoste şi de ură în Fool for love, mirosul mănuşilor glacé în Mack the Knife, l-am detestat în Louis, mă amuză nespus în dragul şi bunul Laios. Lucrează fin, are nuanţe bine gradate, poante pour les connaisseurs. Îi place să intimideze şi pare arogant deseori. Până la aplauze. Atunci faţa se destinde, ochii se rotunjesc, ciuful uşor transpirat de pe frunte stă anapoda şi cupa nu mai controlează jocul: obosită, zâmbind, pulsează şi se dezvăluie cuceritoare.


Valetul de caro: Sorin Miron. Aş fi nesinceră să nu recunosc că am o slăbiciune pentru acest actor. Nu l-am cunoscut niciodată personal, m-am ferit de strângeri de mână complezente, dar îmi place Miron ăsta din ce în ce mai mult. Caroul e culoarea celor patru vârfuri, a celor patru vânturi, precum Hermes, zeul tetramorf, mereu metamorfozându-se, aceea care (se) joacă impecabil şi în travesti, în travesti de travesti, cu o naturaleţe şi un profesionalism unice. V.I. Frunză spunea că e un actor de tip american; domnia-sa are dreptate, dar, dincolo de credinţă şi profesionalism, aici văd sclipire. Şi asta nu are patrie. Fie că joacă un gay, un soi de Agrado din Almodovar, o nevastă unguroaică, fie că e duios Caliban, nu ştiu ce face – american sau european – că îţi rămâne pe retină. Pleci şi persistă în minte gesturi, tonalităţi, citezi fără să vrei replici ale perso­najului. 4 carale! Intri în întrebări de aşi?


Valetul de treflă: Alexandru Ion. I se mai spune şi valetul de frunză – estetic, port-bonheur, potenţator. Al patrulea punct cardinal, cel care asigură echilibrul culorilor. Elegant şi serios, uneori duios, alteori comic, emoţionant pe alocuri, Alex Ion a crescut frumos în ultimii ani. Asocierea cu ceilalţi valeţi nu e întâmplătoare. Aceştia îl ajută să se pună în valoare, la rându-i se constituie în ceea ce lipseşte carréului ca să fie perfect, până „miroase a geometrie pură”, vorba lui Sorescu: acele însuşiri care compun eroul pozitiv. Indiferent de biografia personajului, de intenţiile şi păcatele acestuia, cu trefla empatizezi, o înţelegi, îi găseşti circumstanţe şi scuze. Este elementul fără de care confruntarea poate începe, dar nu poate merge înainte, contrapunctul care devine erou, întâi neînsemnat, apoi miză a partidei. Cel bun, cel iertat, cel înţeles. Curat empatie!


Restul e magie. Magia jocului, care presupune şi regula, şi abaterea, şi şansa. Misterul. Că doar n-o să vă povestesc ce se întâmplă în Îngeri în America de la Metropolis, în Furtuna sau în Familia Tot de la Bălcescu, de pe strada 11 iunie... Mergeţi să jucaţi!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul